miercuri, 23 noiembrie 2011

Aligatorul

Bunica mă ameninţa că mă înghite moşu’, dacă mă uit în fântână. Bunicul zicea că mă fură ţiganu’, dacă ies la şosea. Mama îmi citea Scufiţa Roşie şi îmi spunea că mă va mânca şi pe mine lupu’, dacă nu stau cuminte. Iar eu nu înţelegeam cine e moşu’, de ce ţiganu’ ar lua copii când el striga „sticle goooale”, iar cu lupul am retezat-o scurt: „Na! Na!, lupu’!” Eu, mare vitează la 3 ani!
Deci nici moşu’ – un fel de baubau, nici ţiganu’ cu căruţa lui frumos colorată cu care tânjeam să mă plimb, nici lupu’ nu au reuşit să mă înspăimânte atât de tare în copilărie pe cât a reuşit un personaj care nu trăieşte şi nici nu s-a auzit vreodată să fi trăit prin locurile acestea... aligatorul.
De o sărbătoare sau aniversare, am fost în vizită la nişte rude cu video, electronic rar şi invidiat în acele timpuri în care televizorul nostru mergea doar pe tvr şi pe bulgari şi uneori mai primea şi palme ca să-şi ţină firea şi să nu se mai mişte ca un zootrop. Şi după masă, după petrecere, hai să ne uităm la un film. Avem vreo 8 ani, puţin înainte de căderea comunismului. Filmul se numea, ţin minte încă, Aligatorul. Un horror american cotat pe imdb – am verificat acum, din curiozitate – cu 5,7 şi nici nu mă mir.
Începutul era uşor candid. Cineva aruncă un pui de aligator – o şopârliţă nevinovată – într-o toaletă. Şopârla creşte şi se transformă într-un monstru care apare molcom de unde nu te aştepţi şi înşfacă fioros locuitorii unui oraş, surprinşi în cele mai banale situaţii. Nu am putut vedea sfârşitul care bănuiesc că e clasicul „binele învinge răul”. Imaginile acelea m-au marcat atât de tare încât mult timp după aceea mi-a fost frică să intru în scara blocului pentru că mă aşteptam ca din subsol să se ivească aligatorul. Şi nu numai din bloc, ci şi pe stradă, pândind din vreun boschet, pitit în vreun gang sau alergând oamenii din parc. Întoarcerea mea acasă, de la şcoală devenise un coşmar, o frică pe care, cu fiecare pas mi-o învingeam.
Cred că am scăpat de aligatorofobie la „Revoluţie” când am început să mă tem de terorişti. Dar cine nu se temea de ei!


Iuliana Bălan

No menace that my parents  used to scare me were functioning. "If you look in the fountaing, the Old Man will get you", my grandmother told me, "If you are not good, the Wolf will get you"... Nothing worked. But one day, when I was 8, I saw a movie, called "The Alligator". And then, the fears started...

vineri, 18 noiembrie 2011

Bau-bau din toaleta

Am copilărit la țară, la bunici, până în clasa I. Cu siguranță mergeam și la oraș, la părinți, probabil că stăteam săptămâni, luni întregi, dar amintirile mele sunt mai mult de la sat, unde universul meu era în jurul bunicilor mei, unde mă jucam cu fratele și verișorii mei, dar mai ales erau prezente animalele pe care le aveam în curte (căței, pisici, găini, cai, viței...). Toate zgomotele unei gospodării țărănești îmi erau cunoscute și familiare.
În clasa I a trebuit să merg la școală, să mă rup de tot acest univers. Și a fost o adaptare anevoioasă... Primul lucru pe care l-am învățat era să nu mai salut pe toată lumea, așa cum făceam pe ulițele satului. A doua învățăminte a fost să mă joc numai în fața blocului, nu aveam voie să mă duc mai departe de atât, trebuia să învăț să trec strada, să fiu atentă la mașini... Toate acestea pentru a vă face idee despre faptul că trebuia să mă obișnuiesc la o altă lume de zgomote.
Singurul zgomot pe care, însă, nu l-am putut domestici era chiar din casă: șuierul puternic pe care îl face rezervorul de apă de la toaletă, după ce tragi apa. Era un zgomot atât de puternic pentru mine, încât îmi închipuiam că era produs de o întreagă oștire de monștri...
Parcă mă văd: era ca un ritualul zilnic, spaima că trebuie să mă duc la toaletă, dar mai ales spaima că trebuie să ies de la toaletă fără să mă fi "atacat" monștrii zgomotoși.
Era un adevărat exercițiu de echilibristică: o mâna pe sfoara lungă de care se trăgea apa, întinsă la maximum, iar cealaltă mână pe clanță; le acționam concomitent: trăgeam apa și deschideam ușa în același timp, o zbugheam afară, cu respirația oprită și înspăimântată.
Cred că m-a ținut mult această spaimă... cel mult până ne-am mutat, când eram în clasa a VI-a, într-un bloc unde rezervorul de apă nu mai era sus pe perete, ci jos, la îndemână, nu mai  trebuia să tragem de o sfoară în jos, ci să ridicăm un buton în sus, nu mai făcea nici zgomotul îngrozitor, de huruiau țevile de apă în toată casa. Acum era un rezervor de apă accesibil, pe care puteam să îl inspectez în voie, dacă îi ridicam capacul. Pe scurt, să îl domin.

Ana

I spent my childhood to my grandparents, in the countryside, a place where I got used to all the animal but mainly with all the noises that were around. When I had to come in the city, when school started, I had to learn a lot of new things, and also to adapt to new noises. Only one I could not learn to like... the noise made by the water tank from the loo... a noise so strong that I always imagined it was an army of monsters in the tank. I remember, now with humor, how frightened I was that I have to go to the bathroom, but how frightened I was that I have to come out of it... A fear that I only tamed when we moved to a new apartments, with more modern toilets.

A venit un lup din crâng...

A venit un lup din crâng
Şi umbla prin sat să fure
Şi să ducă în pădure
Pe copiii care plâng.
Şi-a venit la noi la poartă
Şi-am ieşit eu c-o nuia:
“Lup flămând cu trei cojoace
Hai la maica să te joace!”
Eu chemam pe lup încoace,
El fugea-ncotro vedea!

Şi-a venit un om sărac
Şi-ntreba pe la vecine:
“Poartă-se copiii bine?
Dacă nu, să-i vâr în sac!”
Şi-a venit la noi la poartă
Şi-am ieşit eu şi i-am spus:
“Puiul meu e bun şi tace.
Nu ţi-l dau şi du-te-n pace!
Eşti sărac, dar n-am ce-ţi face!
Du-te, du-te!” Şi s-a dus...

Şi-a venit un negustor,
Plin de bani, cu vâlvă mare!
Cumpăra copii pe care
Nu-i iubeşte mama lor.
Şi-a venit la noi la poartă
Şi-am ieşit, şi l-am certat:
“N-ai nici tu, nici împăratul
Bani să-mi cumpere băiatul!
Pleacă-n sat, că-i mare satul!
Pleacă, pleacă!” Şi-a plecat...

"Cântec", de George Coşbuc (1896, volumul "Fire de tort")

...apropo de spaime :)

Ce SPAIME aveai în copilărie?

Bau-Bau? Baba Cloanţa? Gheonoaia? Muma Pădurii?
Ţie de cine ţi-era frică în copilărie, când se stingea lumina? Ce personaj, real sau imaginar, îţi stârnea fiori pe şira spinării? Din pricina cui alergai îngrozit(ă) să te pitulezi în braţele mamei? Cui te ameninţau părinţii c-au să te dea dacă nu eşti cuminte? Cine ţi-era teamă să nu te fure?
Spaimele ne lucrează adânc, dar amintirea lor, peste ani, ne poate aduce un zâmbet în colţul gurii... Haideţi să împărtăşim pe blogul voluntarilor copilăroşi fricile noastre de când eram de-o şchioapă!
Scrieţi-ne la adresa marketing@muzeultaranului.ro şi noi vă publicăm pe blog, în cadrul proiectului european "Copilăria. Rămăşiţe şi patrimoniu". Scriţi, copii, scriţi, e vreme de scris!


A challenge launched: what were your fears as a child when the light went off? What imaginary or real character made you shiver?...
Fears - we sometimes keep such vivid memories of them, at which we laugh nowadays, as adults...
Let us share them on this blog: the fears of the childhood!