joi, 27 octombrie 2011

Doi prieteni speciali

În copilărie am avut câțiva prieteni "mai speciali". Eu știu sigur că am ținut foarte mult la ei și fiecare dintre ei mă încântă într-un fel aparte (aveau și mirosuri diferite :) ). Nu pot spune sigur, dar cred că și din partea lor era ceva de genul ăsta...
Dintre acești "mai speciali" prieteni, doi își aveau loc de cinste pentru mine, deoarece se completau unul pe celălalt, fiind "rude de gradul I" ca să zic așa... Erau amândoi foarte frumoși, și eu îi vedeam chiar și foarte bucuroși, chiar dacă ei nu știu dacă își dădeau seama câtă bucurie emanau, mai ales primăvara. Numai că făceau cu rândul să mă încânte, o primăvară unul, cealaltă primăvară celălalt și tot așa, an dupa an, ani în șir, toată copilăria mea, și adolescența, și tot așa... acum nu mai știu nimic de ei...
Cei doi "mai speciali" prieteni ai mei, cred că v-ați dat seama, erau doi copaci. Erau doi meri din curtea bunicii unde am crescut, unul în partea de răsărit a curții,  celălalt în apus... Cel din apus era mai tânăr decât cel din răsărit, așa că avea mai multă putere primăvara când înflorea... Mereu am avut impresia că era în cârdășie cu luna, pentru că mereu se umplea de flori. Ce se umplea, exploda parcă de atâtea flori, în special noaptea. Și când era lună plină... o! și cum arăta explozia asta de flori și cum mirosea în liniștea și-n puterea nopții... Iar eu, o simplă fetiță, simțeam că nu am ochi și suflet îndeajuns să pot lua tot ce îmi era oferit.

Mihaela

Two special friends from my childhood, that were always giving me attention and took care of me. Two trees from the back yard of my grandparents, that were blooming, like an explosion, every spring, offering me all that could be offered.

vineri, 21 octombrie 2011

Ultimul dar...

Toate lucrurile primite de la părinţi ne sunt foarte dragi, indiferent la ce vârstă suntem atunci când le primim. Ferice de cei care primesc astfel de daruri când sunt adulţi şi au încă părinţii alături de ei....
Eram în clasa întâi, cu uniforma  cu şorţulet,  din material supraelastic (oribil, oribil, oribil şi iar oribil....!!!) care era agăţată toată în băncile ce erau ca vai de ele....  Şi atunci tatăl meu mi-a dăruit un set MINUNAT, pix şi stilou. La acea vreme existau numai stilourile acelea chinezeşti cu cerneală (culori închise, vişiniu, negru, petrol...), bune de altfel (am avut unul până la facultate). Dar cel dăruit de tatăl meu nu era ca toate acele stilouri, cum aveau majoritatea copiilor, era ALTFEL. Era argintiu, şi el, şi pixul  ( îmi aduc aminte perfect cum erau, parca le văd acum în fata ochilor...) şi eram tare fericită că sunt ale mele...
A fost ultimul dar pe care mi l-a făcut tatăl meu...


Mihaela


In the first grade, at 7 years, in school, when the uniform was made out of synthetic materials (horible, horible, horible...), my father gave me a present. A pen and a ball point pen, different from all the others that all the children had. Mine was different, it was silver, and I remember it perfectly how happy I was when I received it.
It was the last present that my father made...

marți, 18 octombrie 2011

Papuşa Mădălina

Mădălina. Aşa o chema. Pe cine? Pe una din cele trei păpuşi pe care le-am avut în copilărie...Un nume cu neşansă pentru ea..., biata de ea şi, de ce să nu zic, şi de mine...
Eu am un frate cu 10 ani mai mare, (vă imaginaţi chin pe bietul băiat cu o sora mult mai mică decât el, dar asta în altă povestire...), care la vârsta când eu mă jucam cu păpuşile, adică şi cu cea pe nume Mădălina, el era la adolescenţă şi era îndrăgostit lulea, adică nu exista altcineva pe lume, totul gravita în jurul Mădălinei lui... Da, da, da, fata de care era îndrăgostit, cea care atunci când vorbea cu ea la telefon (exista numai fix) aceesul în casă se sista de la sine; da, prietena lui se numea Mădălina... şi greu de conceput pentru al meu frate că mai poate exista şi altceva pe lumea asta cu numele asta...Biata mea păpuşă, cum să o cheme tot Mădălina, cum să o cert eu pe Mădălina, cum să se audă în casa bunicii noastre (acolo unde am crescut) acest nume pentru o simplă păpuşa....
A avut viaţa grea biata păpuşă, o strigam şi mă jucam cu ea în şoaptă, şi trebuia să o feresc de privirile fratelui meu....A, am uita să vă spun că nu i-am ales eu numele păpuşii Mădălina (doar nu eram nebună, stiam ce însemnă Mădălina...), dar această păpuşă era o păpuşă din categoria celor fabricate la Arad (arădeanca...) care venea cu tot cu numele, era gata botezată, numită, avea la mână un bănuţ de plastic unde era scris numele ei... Deci, nu aveam cum să-i schimb numele atunci când am primit-o...
Păpuşa Mădălina a avut o soartă crudă.... La acea vreme am fost un copil norocos, să am şi cărucior pentru păpuşi... Aşa cum v-am spus am copilărit la bunica mea, la curte... Căruciorul în discuţie, cu păpuşile în el rămânea des în dreptul porţii, care nu era mereu închisă...Şi, într-o zi, nenorocirea s-a produs : Mădălina a DISPARUT, cineva mi-a luat-o din căruî (nu spun mi-a furat-o, pentru că dacă era aşa ar fi dispărut şi căruţul de păpuşi, era unul deosebit, credeţi-mă....), şi am avut, nu atunci pe moment, ci după ceva ani, o bănuială cine ar fi putut să o facă dispărută pe biata păpuşă Mădălina...
Mihaela
Mădălina, the name of a doll Mihaela received when she was a child. The same name as the girl her brother (10 years older) was in love with. How to deal with the same name, that was like a taboo-name in the house? One day the doll will dissapear, no one will know how... just a suspicion.

luni, 17 octombrie 2011

Jucăria perfectă - Lizi

Ana are 11 ani, iar pe Lizi, ursuleţul de pluş din imagine, îl are de 6 ani deja. Nu era nou când l-a primit, dar acesta era farmecul lui Lizi. Pe când avea 5 ani, prietenele Anei au tras-o de lăbuţă pe Lizi, pentru că nu voia să se joace cu ele. Atunci Ana a bandajat-o strâns peste „rană”. Încă se mai cunoaşte urma.
Ana doarme cu Lizi, deşi a fost o perioadă când o abandonase, fiindcă primise păpuşi noi, mai atractive. Dar Lizi rămâne jucăria perfectă, fiindcă e moale, prietenoasă şi poate să doarmă cu ea.


Ana is 11 years old, and she has Lizi since she was 6. Some years ago, Lizi suffered a trauma, when Ana's friends wanted to play with her, and pulled her arm. Lizi was bandaged for some time.
Ana sleeps, still, with Lizi, the perfect toy, as it is soft and friendly.

joi, 13 octombrie 2011

Mihaela de Sf. Mihail şi Gavril

Mihaela. Acesta este numele meu. Şi am noroc că-l am... M-am născut prima din maternitate într-o zi de 8 Noiembrie, adică de Sf. Arhangheli Mihail şi Gavril, buni sfinţi, ca toţi de altfel, şi noroc cu ei că mă cheamă aşa, că altfel... mama mea hotărâse să mă numească, ţineţi-va bine..., cum altfel (în  accepţiunea sa) decât România... Trebuie să clarificăm că mama a fost şi este în toate minţile, numai că şi eu, ca atâţia copii din generaţia mea, am fost unul făcut cu "decretul" (adică nu chiar doriţi ).
Dar, să revenim la dimineaţa acelei zile de 8 noiembrie când am venit pe lume... Pentru că am fost primul copil născut în acea zi, asistentele medicale nici nu au vrut să audă de alte nume decât Gabriela sau Mihaela, aşa că mama a avut  doar 2 opţiuni pentru alegerea numelui meu. Şi cred că Sf. Mihail a luminat-o pe mama mea...

Mihaela

My name is Mihaela, as I was born the first on the 8th of November, that is on the day of the Saints Michael and Gabriel. My mother had to give me this name, even though she would have wanted to call me "Romania", because I was born with the "decree" during communist era, when abortion was ilegal.

sâmbătă, 8 octombrie 2011

Bunica atomică

Pe atunci, frate-meu era încă mic, iar eu încă nu eram. Bunica era încă tânără, încă periculos de vioaie și încă plină de idei.
Andrei era copil cuminte: băiatu' mamei, sau mai degrabă al Mămicii - cealaltă bunică, cu care crescuse și care îl învățase "să nu mintă si să nu fule". Adevărat, nu mințea și nu fura băiatul, însă nici astâmpăr nu avea. Gândăcea, viermuia, se strecura. Uite-l pe Andrei, nu mai e Andrei. Mai era dăruit și cu harul scotocitului prin sertare, prin dulapuri, prin firide - nu ca să ia ceva, Doamne ferește, ci ca să vadă ce e acolo. Simpla idee de cavitate acoperită cu o ușă cu mâner exercita asupra țâncului o usturime cosmică. Pe care o înțeleg, fiindcă am moștenit-o din plin.
Cele mai mari secrete le ascundea însă casa bunicii. Nu cea la care crescuse, acolo nu mai erau taine. Cealaltă. Casa-vagon cu patru camere era un tărâm-labirint, un hățiș de minuni potențiale. Gândăcelul - după ele! Cele zece degetuțe păreau o sută, încleștate pe toate mânerele, strecurate prin toate crăpăturile. Vârful de limbă rozalie scos în colțul gurii a încântare. Ochii căscați de curiozitatea și satisfacția explorării. Trepidația pașilor mărunți pe podelele neumblate. Simptome care bunicii îi produceau un deranjament psihic de proporții. O bâzâială cerebrală insuportabilă. Hotărât lucru, nepoțelul, cu pornirile lui de termită devoratoare de secrete casnice, era o amenințare care trebuia stârpită. Și repede!
Da' ce, numa' frate-meu avea idei crețe? Ba bine că nu! Tendințele extremiste se explicau perfect din punct de vedere genetic. Așa că bunica i-a găsit leacul. L-a pus pe un scaun, cu spatele drept și cu mâinile în poală. S-a așezat și ea pe altul, în fața lui. Și l-a pus să-i spună povești. Da, da, el ei. Nu ea lui. El, ei.
Acum bunica nu mai este. Frate-meu încă stă pe scaun, dar nu mai spune povești. E la un birou, într-o bancă. S-a cumințit. În urmă au rămas niște fotografii cu ei doi. Tot bunica le regizase. Se postaseră lângă o tufă, în curte, drepți ca lumânarea și demni. Ea cu capot înflorat și surâs de poză. Frate-meu cu un trandafir înfipt în mână, ținut pe piept și cu zvâcniri de nedreptate nemărturisite, mocnite, pe care obiectivul aparatului nu a știut să le ghicească.

Anca-Maria Pănoiu

When Anca's brother was still a little boy and Gradma' was still young, both were full of ideas. There was a silent battle between the two. Because Andrei was extremely curious and eager to explore all the drawers and cupboards in the house, while she was apalled at the perspective. So she found the solution. She made him sit on a chair in front of her and tell her stories.
In the meantime, things have changed. Gradma' passed away. Brother is a grown-up. Still sitting on a chair, but not telling stories - he's working in a bank. There are several pictures of them left as a trace of the past times. Of course, they were directed by Grandma'. So they're both pictured while standing straight, fake smiles on their faces, my brother holding a rose in his hand, quiet and still. But trembling with indignation. Which, of course, was not captured in the photo.

marți, 4 octombrie 2011

Păpușa din fereastră

Drumul către gârlă, colbăit și presărat de pietriș, trecea pe lângă o casă lângă care mă opream mereu. Și stăteam. Și stăteam. Și stăteam. Nu că ar fi fost vreo frumusețe - dimpotrivă, era o piesă arhitecturală de o banalitate monumentală. Însă priveliștea comună era pipărată de ceva ce sclipea în geamul de la stradă. Ceva galben, îndantelat și lucios. Era o rochiță. Iar cea care o umplea era păpușa.
Mă nărăviseră părinții. Eram cam răsfățată. Cam deprinsă cu a căpăta tot ceea ce pofteam. Și ca să mi se împlinească o dorință, trebuia doar să deschid gura. E, dar uite că de data asta nu era chip: păpușa era a altui copil. Altă fetiță de bucura de ea, alte mânuțe o mângâiau și îi împleteau cosițele brune. De-asta nici nu am cutezat să bat din picior ca Goe, să bâzâi sau să fac vreo fărâmă de scandal. Însă îmi permiteam deliciul de a mă opri în fiecare seară, la dus și la întors de la gârlă, în fața ferestrei.
Peste câteva zile am împlinit 10 ani. Știu că-mi așteptam cadoul cu emoție și puțin cu teamă, pentru că speram că o să fie o păpușă asemănătoare cu cea din fereastră, chiar dacă nu la fel de frumoasă. Dar mi se strângea inima de frica dezamăgirii că nu, nu o să fie. Tata a apărut sub vie pășind tăcut. Zâmbea larg și ținea ceva la spate. Da, trebuia să fie o păpușă ca aceea. Trebuia. Însă ce a scos din ascunziș m-a făcut să încremenesc pentru câteva secunde lungi. Ca atunci când își răsese barba pentru prima dată de când îl știam, ca să descopăr cu stupoare un chip roz și mătăsos cu care nu eram deprinsă. Nu. Tata nu îmi cumpărase păpușă. Mi-o adusese pe cea din fereastră.

Anca-Maria

P. S. : Pe urmă, când mi-am mai revenit din încremeneală, am aflat epopeea cadoului și deznodământul ușor trist. Partea bună? - Aveam să mă joc după pofta inimii cu păpușa din fereastră. Partea proastă? - O luase numai cu împrumut. Încercase, încercase s-o cumpere. Nu fusese chip. Nu pentru că vreun copil ar fi zbierat la gândul de a se despărți de ea. Dimpotrivă - fetița mult-invidiată era o "mămică" ușor denaturată. Când tata i-a propus gospodinei să-i ofere bani cât pentru trei păpuși, zgâtia cică începuse să țopăie prin curte și să cânte: "Tlei păpusi, îmi ia tlei păpusi!" Dar n-a vrut gospodina - păpușa din fereastră era cadou de la nașa.


On her way to the river, Anca-Maria stopped each evening in front of a house where, in the window, someone had put a beautiful, beautiful doll. Although quite spoiled and used to get everything she wanted,  this time Anca-Maria knew there was no point in making a fuss. The fascinating doll belonged to someone else. Soon after that, on her tenth birthday, Anca expected a similar doll as a present from her parents. Her heart was thumping as her father made his entrance holding something at his back. Then... shock. No. It was not a similar doll. Father had brought her exactly the doll in the window. 
Eventually the splendour turned out to be only a loan, even if Father had struggled to buy it from its owners, offering an extra-extra price. No way, man! The doll was a present from the godmother.

Păpușa interzisă

Ca un vagon era casa bunicilor mei. Capătul unei încăperi dădea într-alta. Și-apoi într-alta. Și-ntr-alta. Și tot așa. Lungă era oricum, însă cum pe atunci eram numai un plod de-o șchioapă, locuința îmi părea un tărâm plin de mistere, un spațiu neexplorat, captivant, în care mai că m-aș fi aventurat, mai că nu. Că cine știe ce se ascundea prin dulapurile cu oglinzi, pe după sobele de teracotă, pe sub mesele acoperite cu franjuri până în pământ?
În fine, că până să sară vreun monstruleț de prin unghere, aveam de trecut de un Cerber insurmontabil și deeeloc închipuit: bunica. Pe atunci era încă în putere - o femeie voinică, cu ochi de vultur pe după ochelarii rotunzi cu ramă groasă și cu gura ca un Kalașnikov. Obsedată de ordine și curățenie, agresată psihic de ideea de deranj. Chiar dacă asta însemna un obiect care sa nu fie perpendicular pe sau paralel cu axele suprafețelor! Clar, o ființă curioasă în vârstă de câțiva ani era pentru ea un pericol grozav. Care nu putea fi combătut decât cu gura!
Însă numai una era chestia care o ardea crâncen pe mica scotocitoare periculoasă. Trăsese ea cu ochiul prin uși crăpate. Aflase astfel că în ultima dintre camerele înșirate, sub un tablou cu o țigancă frumoasă prăvălită lângă un coș cu fructe, pe colț, se află un pat apărat de scoarțe brodate. Pe pat - o cuvertură grea, în culori tari. Peste cuvertură, o pernă rotundă de mătase înflorată. Iar pe pernă... ei bine, pe pernă se află cea mai frumoasă păpușă văzută vreodată! Zărită scurt, într-un regretabil moment de neglijență al bunicii, dar destul de lung încât să o farmece definitiv pe copilă. Mare, înaltă aproape cât împricinata, cu părul lung, de nailon mătăsos, șaten-roșcat, cu ochi de sticlă albaștri, gingași, cu gura frumos desenată. Cu o agrafă prinsă în pieptănătură și cu o rochie diafană, din catifea neagră, înflorată și dantelă crem. Cea mai frumoasă.
Aș fi vrut să mă joc cu ea. Nu i-am zis direct bunicii, parcă mi-era frică. Am avut nevoie de avocatul de tata și, după câteva tatonări pline de tact, mai cu șoșele, mai cu momele, parcă s-a învoit. Pentru câteva minute scurte, păpușa a părăsit sanctuarul ei de scoarțe, cuverturi și răcoare din camera de la drum și a făcut o descindere în curte. Dar nu, nu aveam să mă joc cu ea. Cum adică?! Era de ajuns să mă uit la ea. Uite, o punem așa, frumos, pe un scaun, fata stă pe alt scaun, în fața ei, și se uită la ea. Ia uite ce frumoasă e! 
Greu, greu de tot mi-a dat voie s-o și mângâi. Numai pe cap, ușor, cu grijă. Desprinsă din clopotul ei de sticlă, păpușa arăta ca o Cosânzeană coborâtă din turn. Iar mie mi-era ciudă, și mi-era necaz. Aș fi spălat-o, i-aș fi împletit cozi, aș fi pus-o să vorbească, să cânte, să danseze. De unde! Timpul la vorbitor a expirat. Păpușa s-a întors la locul ei, ca o prințesă în surghiun.
Au trecut mulți ani de-atunci. Între timp, bunica a murit. Nu peste mult s-a dus și bunicul. Acum pot să mă plimb nestingherită prin casa-vagon. Dar e așa de mică, de strâmtă, are doar patru amărâte de încăperi, înșiruite una după alta... În ultima cameră, cea de la drum, sub un tablou de prost-gust, pe un pat cam îngust și cam tare, e o păpușă veche, luată cândva de bunica dintr-o consignație, pe nu-știu-câți lei. Se uită cam fix și are rochița mototolită, îngălbenită. Și parcă altădată era mai mare, ce s-o fi întâmplat cu ea?!

Anca-Maria

When a child, Anca-Maria thought her grandparents' home was a fascinating realm. But hard to explore, because grandma was obsessed with tidiness and apalled by the perspective of some little child venturing in her house. Therefore the sublime doll on the bed in the back-room was not to be touched. Only after tactful persuasion the girl was allowed to sit on a chair in front of it and look at it. But not for long. The doll was to return in her fortress.
Years passed by, grandma and grandpa passed away. Now, Anca-Maria can stroll in the house for as much as she wants. But everything there is so tiny and narrow! In the last room, on the bed, there's and old doll. That's weird - there was a time when she used to be so big and beautiful! What happened to her?

luni, 3 octombrie 2011

Dependență

Nu fumez. Decât pasiv, în holul facultății. Nu beau. Decât vin fiert, iarna, când e ger afară și sunt bulgărită până-n măduva oaselor. Numai că și atunci am o rezistență așa de bună la pseudo-alcoolul din poșircă, încât mă înroșesc, mă împleticesc și mă apucă râsul după două guri. Nu trag pe nas decât picături, la răceală. Iarbă nu servesc nici măcar în salate. Aurolac mai inhalez rar, când mă încumet să-mi pictez unghiile, dar dau pe lângă, le șterg repede și deschid geamul. Nu joc jocuri pe calculator. Nu mă uit în reviste cu porcărele. Însă am o dependență: ouăle de ciocolată.
Nu știu ce demon bălțat e la mijloc, dar sigur îi știu culorile: roșu și alb. Când văd staniolul ăsta în raft, înfășurat pe puzderia de bulgări alungiți în care știu eu bine că se ascund comori peste comori, parcă începe să-mi țiuie în capul pieptului o sirenă de pompieri. E aproape ca îndrăgosteala. Mă mănâncă, mă ustură, îmi târăște pașii către raft, își bate joc de împotrivirile mele raționale, de maturitatea mea spălăcită. Se termină mereu la fel: depun armele și mâna se face greblă, căutând în cofret OUL. Ăla care să mă facă să sar în sus de bucurie și să trag un chițăit din gât când o să-i despic jumătățile de ciocolată cu lapte și gălbenușul de plastic. Oul bun, oul aducător de bucurie. Nu oul impostor, oul nesimțit, oul dezamăgitor care o să mă pricopsească cu a cincea mașină de curse, a treia rachetă, al optulea dinozaur roșu, a șasea cabană de schi, al șaptelea avion oribil. Oul bun, oul de treabă care să ascundă un titirez, un personaj din colecția Happy Students sau un animăluț cu pântecul pufos. Poate chiar oul mirobolant, oul desăvârșit în care să găsesc ARICIUL pe care îl pândesc de luni de zile și care se încăpățânează, căposul, să nu-mi pice. Deși am investit susținut economii și emoții. Deși am cântărit de fiecare dată vreo 3-4 ouă în palmă înainte să cumpăr. Deși mi-a pocnit mereu capul pieptului ca tuciul cu floricele de porumb. Deși m-am ofticat de fiecare dată la gândul că ariciul meu se află în grămada de ouă dintre care eu îl aleg pe cel cu avion. Cine se bagă la schimb?
Ar fi o problemă: am 20 de ani. Și ce dacă? Mă duc să mă dau în leagăn.

Anca-Maria

No sex, no drugs, no rock'n'roll for Anca. No smoking. No weed. But she DOES have an addiction: chocolate eggs, those with a toy inside their halves.
It's like having a crush, like popcorn in one's stomach: there's an instinct leading her to the shelf in the supermarket. And there's a continuous struggle in order to choose the RIGHT egg, not the load with horrilble toys. There's emotion, money and disappointment.
And there's a problem. Anca is 20. But who cares? Let's go swinging!

Ceșka bidimensionala

În Praga erau multe, multe păpuși. Magazinele cu marionete, Matrioșka și figurine atârnate de sfori, de la monștri până la Charlie Chaplin, erau mai dese ca alimentarele. Poate doar prăvăliile cu absinth să le întreacă. Iar cum 19 ani nu aveam decât în acte, odată ajunsă în cetatea de peste Vltava mi-am dorit și eu ceva cu ardoare. Nu, nu absinth. Poate ar fi fost așa dacă vârsta de buletin mi s-ar fi oglindit nițel și în sinapse. În schimb, eu m-am milogit de tata să îmi târguiască o păpușă.
Ba c-a fost ziua mea, ba c-am intrat la facultate, ba că e soare afară... până la urmă s-a învoit. Însă cu hatârul făcut, păpușile parcă nu mai erau la fel de frumoase. Am căutat mult, mult până când, în sfârșit, am găsit-o pe Ceșka.
Magazinul era pitit după un pod, așa că dacă nu m-aș fi aventurat nițel nu aș fi dat niciodată cu ochii de splendoarea aceea de culori: o încăpere imensă, PLINĂ cu jucării, mai ceva ca atelierul lui Moș Crăciun din reclamele ameicănești la băutura aia neagră care înțeapă la limbă. Pernele cu fețe zâmbitoare, jocurile de memorie, figurinele, posterele cu desene din petice - toate erau din pânză, pâslă și alte textile. Jucării moi. Blânde. Cuminți. Pentru o copilăre nevinovată.
Ceșka stătea zâmbitoare, sprijinită de un perete. Nu știu pentru ce am îndrăgit-o pe ea mai mult decât pe sora ei brunetă. Pentru că Ceșka e căruntă. Însă e o babă textilă cu părul de mohair prins în două codițe. Fața o are desenată cu acuarele, are ochi albaștri și o gură rrroșie, mereu zâmbitoare. Chiar și atunci când, în somn, o storcesc de perete și o găsesc dimineața chircită, mototolită, șifonată. Poartă o rochie crem cu flori de câmp albastre și galbene, iar peste mijloc are încins un șorț de pânză, tot galben. Pe dedesubt are chiloți bufanți, iar la gât - guler de dantelă. Seamănă cu o gospodină, tocmai luată de lângă covata cu aluat de frământat.
Are însă și o meteahnă Ceșka asta. Îi lipsește ceva. Cine a înseilat-o, cine a cusut-o, a cam uitat să-i dea volum, așa că gospodina cehoaică arată ca și cum tocmai ar fi fost călcată de tramvai: e turtită.
"Mă, da' Ceșka asta a ta e ușor bidimensională", zice colega de cameră în sesiune, când ne munceam ba cu conflictele politice din secolul al XIX-lea, ba cu teorii ale consumului de mass-media. Am râs juma' de oră.

Anca-Maria

Ceșka is a doll which Anca-Maria bought in a trip to Prague, from a beautiful, colourful toy shop where all the merchandise was made out of cloth. She is rather pretty, even with her grey hair tied in two pigtails. With her flower-power dress and yellow apron, with her  smiling red-painted mouth even when she is rumpled during Anca's sleep, she resembles a housemaid. Only one thing is wrong with Ceșka: she is rather flattened. As if bidimensional.