joi, 29 septembrie 2011

Spaima lui frate-meu

Chiar dacă fratello e mai mare ca mine cu 14 ani şi ceva, a fost şi el odată, demult, un gândac de doi ani jumate. Asta era pe vremea lui Ceaşcă Preaînţeleptul, când, din pricina măsurilor de austeritate, jucăriile, la fel ca şi zahărul, uleiul, untul, carnea, săpunul, totul, se găseau foarte greu, numai cu pile şi relaţii. Iar cele chinezeşti - adevărate bijuterii - şi mai şi!
Dar numai un băiat au mama şi tata (hm, deocamdată - ce ştiau ei ce-i aşteaptă!), aşa că s-au strofocat, s-au dat în cap şi peste cap, au atins pe ici, pe colo şi i-au luat odorului o minunăţie de jucărie "Made in China": un elefant de pâslă gri, pe care călărea o maimuţă, tot de pâslă, învelită în puf maro. Jucăria avea o cheie pe care dacă o învârteai, elefantul mergea, iar maimuţa începea să învârtă deasupra capului un bici. Delicios! Numai că a avut aceeaşi soartă ca şi cele douăsprezece cutii de lapte praf obţinute mai an cu chiu, cu vai, care, nefiind pe placul copilului, au sfârşit în troaca lui Ghiţă. Prâslea, departe de a fi încântat de noua achiziţie, era de-a dreptul... îngrozit. Terifiat. Hăituit. Mecanica fină pusă la bătaie în zămislirea ingenioasei jucării stârnea zbateri şi urlete neostoite. Rodul străduinţei iubitorilor părinţi îl speria atât de tare, încât... încât mi-ar fi plăcut să fiu acolo!
Cel ce peste ani avea să devină distrugătorul jucăriilor surioarei lui, manifesta încă din pruncie înclinaţii sadice, patogene asupra feluritelor mecanisme şi îmbinări de piese. Aşa îi plăcea să scormonească, să desfacă, să scoată, să demonteze, încât părinţii credeau c-o să facă din el mare inginer. De unde, a ajuns un amărât de doctor în istorie! Însă la doi ani jumate încă avea înclinaţii realiste, aşa că nu scăpa de curiozitatea lui machiavelică nici măcar televizorul pe lângă care trecea de fiecare dată când intra sau ieşea din cameră. Butoanele smulse ca butoanele smulse, dar ce te faci că putea să-l strice de tot! Pe urmă alte pile, alte relaţii...
Însă frate-meu n-a fost primul sadic din familie. Aplecările lui se explică genetic într-un mod clarissim: bunica încă îl întrecea. A luat maimuţa-călare-pe-elefant-pocnitoare-din-bici şi a pus-o... pe televizor! Şi uite-aşa s-a găsit ac şi pentru cojocul lui frate-meu, care o vreme a trecut în fugă înspăimântată pe lângă atracţia principală. Ha!

Anca-Maria

Long, long ago, when Anca-Maria's elder brother was a two-year-old boy, the communist era's restrictions made it extremely hard for the people to find toys for their children. Nevertheless, Andrei's parents struggled and eventually managed to buy him something very special, a made-in-China toy: it was a fluffy, brown monkey, riding a fluffy, grey elephant. When turning round a key, the elephant moved and the monkey swirled a leather whip above its head. But far from being grateful for his parents' efforts, the kid was horrified by the new toy. And because his curious temper endangered all the devices in the house, including the TV set, Andrei's grandmother had a terrific, but still... sadistic idea: she put the toy on the gadget, so that the toddler went by very quickly, in terror. This way, the peril was kept away from the TV set from some time. If only his little sister had been there, just to enjoy the sight...!

Hilde cea putrezită şi împuţită

I-am zis Hilde pentru că o primisem în dar de la o nemţoaică, dimpreună cu o ciocolată maaare, mare de tot, cum nu mai văzusem eu niciodată în viaţa mea de câţiva ani. După ce dulcele s-a isprăvit, atenţia mi s-a îndreptat asupra păpuşii cu corp de pânză umplut cu vată, cu cap, mâini şi picioare de plastic. Purta o rochie movulie cu buline albe şi era foarte drăgălaşă. Dar asta n-a contat prea mult pentru mine. Textila a zburat rapid de pe ea, pentru că eram în acea fază a copilăriei când, întrebată ce vreau să mă fac când o să fiu mare, răspundeam trâmbiţat: "Doctoriiiţă!" Prin urmare, mă pregăteam cu destoinicie pentru viitoarea profesie. Aveam truse de jucărie cu stetoscop şi tot tacâmul, ba chiar şi nişte seringi adevărate, rămase de la virozele familiei. Trunchiul moale, absorbant al lui Hilde mi s-a părut numai bun ca să înfig ustensila şi să pompez cu nădejde în biaţa păpuşă litri, litri de apă.
Nu s-a vindecat doar cu injecţii. Într-o zi am rămas fără ace de seringă, aşa că, dintr-o pornire sadică, am înfipt în ea un ac de cusut. Care s-a dus cu totul înăuntru şi s-a pierdut în vată, aşa încât Hilde a avut nevoie de o intervenţie chirurgicală urgentă, ca nu cumva copilu', jucându-se cu ea, să se înţepe. A fost resuscitată şi cusută pe abdomen cu aţă galbenă, ca după autopsie, ca să nu-şi verse măruntaiele bumbăcoase.
Pe urmă n-a mai fost bună de joacă. Oricum se împuţise de la atâta apă. Eu n-am ajuns doctoriţă - mă chinui să devin o amărâtă de gazetăreasă - iar Hilde a putrezit.

Anca-Maria Pănoiu

The doll was called Hilde because it had been a gift from a German woman, together with a big, big bar of chocolate. It had a plastic face, plastic arms and legs, but a cotton tummy. It was very pretty in its purple-and-white dress, but this did not impress Anca-Maria much. At that age she wanted to become a doctor, therefore she found it sensible to practice the future profession from an early age. Hilde's soft tummy seemed the perfect place for injections, so it was there where unmeasurable quantities of water ended up. But even more awful things were to come for Hilde. Once, Anca-Maria used a sewing needle for the injections, which soon got caught into the doll's stomach, so it needed to be operated on, in order to avoid the child getting injured. After that it was sewed with yellow thread all over her tummy, like dead people. The child lost her interest in it. Anyway, she stunk awfully. Anca-Maria is not a doctor - she's now struggling to turn into a poor journalist - and Hilde got rotten.

Lilache

Ăsta chiar a fost o jucărie misterioasă. Chiar după îndelungi săpături în vremurile imemoriale de acum 20 de ani, nimeni dintre mai vârstnicii familiei nu prea mai ştie cum ne-am pricopsit cu el. Singurul detaliu genealogic al lui Lilache e că a existat dinaintea mea. Însă dac-ar fi s-o iau etimologic, traseul numelui ales pentru iepurele mare de lână are unele sincope: Iepurilă... Rilă... Lilă... Lilache...?
Capul şi labele albe i se îngălbeniseră repede. Era uşor antropomorfizat, cu bluză bleumarin şi pantaloni roşii, dar urechile tot îi atârnau blege peste faţă. Însă ce m-a fascinat mereu la Lilache fost ochiul - da, ochiul, pentru că eu nu l-am pomenit cu amândoi. Peste un petic oval de piele neagră era cusut un nasture sclipicios - asta îi dădea un aer pişicher, de pirat şmecher. Dar şi o umbră de tristeţe.
Cine ştie prin ce ladă zace acum. Cine ştie dacă Lilache mai are încă şi celălalt ochi...

Anca-Maria Pănoiu

Lilache was Anca-Maria's wool-rabbit. No one in the family remembers its origins, but it was certainly older than her. It was rather big, with a white head and white paws, which soon turned yellow. It seemed slightly human is its red trousers and blue blouse, but its ears still hung flabby over its face. What indeed fascinated Anca about Lilache was its single eye - because she had never seen the other, lost before her birth. The eye was a button sewed over an oval piece of black leather. This gave it the funny face of a pirate, but also the air of a sad person.
Nowadays, no one knows in which box Lilache lies, forgotten. No one knows if it still keeps its single eye...

Laluca

De fapt, era Raluca. Dar la performanţele fonetice de la câţiva anişori, pocisem biata păpuşă pe care tata i-o cumpărase în dar mamei, înainte de căsătorie. A fost o vreme şi cu galanterii de-astea: o păpuşă de plastic mare, poate mai mult de jumătate de metru (greu de spus - la vremea aia mi se părea un gigant, un mastodont; dar şi prin iarba necosită mă pierdeam ca printr-o pădure...), cu părul lung, buclat şi brunet şi, probabil, îmbrăcată într-o rochie frumoasă.
...probabil, pentru că poceala cea mai rea nu i s-a tras de la mine. Nu că i-a făcut rochia dispărută şi din pricina asta Laluca zăcea ruşinată după uşa dormitorului - la urma urmei, n-aş fi abandonat-o eu pentru atâta lucru. Dar frate-meu, veşnicul şi rânjitul "decorator" al jucăriilor mele favorite, o machiase puterrrnic pe Laluca în jurul ochilor, cu carioca mov, verde, neagră, maro... Eu o numisem după fiica unor prieteni de familie care la vremea respectivă mi se părea frumoasă ca o zână, prin urmare păpuşa ar fi trebuit să fie un odor pentru mine. În loc de asta, după împodobelile fraterne, semăna izbitor cu vrăjitoarea din Albă-ca-Zăpada. Şi Laluca s-a pierdut.
Peste ani (dar nu destui încât să cresc la minte), am căutat zadarnic o păpuşă care să-i semene. Nimeni nu era la fel de frumoasă, de mare, de brunetă, de aşa-şi-pe-dincolo precum Laluca. Iar frate-meu... mi-a făcut bucăţi şi vreo două scăunele de plastic! Am bocit straşnic după ele!

Anca-Maria Pănoiu

Laluca was a big, beautiful doll which Anca-Maria's father had offered as a  wedding gift to her mother. The little girl could not pronounce the doll's real name - Raluca - but she adored it, because it seemed to her very similar to an acquaintance whom, at that age, she kind of worshiped. But Anca's elder brother was the 'decorator' of her favourite toys, so, apart from taking off its beautiful dress, he once grabbed it and painted its face all over. So that it now resembled not that fairy-acquaintance, but the witch from Disney's Snow-White. It finally got lost. Years after that, Anca-Maria sought another doll, but no one was as beautiful as her dear Laluca. And her brother had also destroyed two little plastic chairs! Anca-Maria mourned them a lot!

Tâmpiţica

Toată pruncia mea, mama a fost vinovată pentru numele ţăcănite ale jucăriilor mele. Dar Tâmpiţica şi-o merita cu vârf şi îndesat! Nu că slobozise vreo perlă la viaţa ei, era doar o amărâtă de păpuşă de cârpă, umplută cu vată, cu cap şi palme de cauciuc. Dar cine o plămădise pesemne că ori îşi râsese de ea, ori suferea de reale turbulenţe. Pentru că Tâmpiţica avea o figură magistrală! Probabil că aşa o să arate botoxatele din tabloide pe la 50 de ani.
O primisem în dar de la aşa-numitul "Cornel-nenea", un... nene care îmi făcea masaj la picioruşele care ieşiseră cam prost la socoteala genetică. Îl simpatizam, probabil de-aia nu m-am ţinut departe de ea, cum am făcut cu alte jucării urâte. Dimpotrivă. M-am jucat atât de mult cu Tâmpiţica, încât pletele negre de plastic s-au încâlcit până au ajuns o rasta, un conci de Amy Winehouse. Bluza roşie şi salopeta albastră cu dungi albe, care îi dădeau un uşor iz de Chucky, s-au murdărit. Nu ştiu dacă a fost spălată sau nu, dar până la urmă, Tâmpiţica a intrat în putrefacţie. Colac peste pupăză, ca să mai îndrepte o ţâră natura care nu fusese prea darnică cu ea, frate-meu a înfipt o mână în pletele Tâmpiţichii, alta în cutia de carioci şi dă-i la buze, dă-i la ochi!
Dacă n-ar fi fost vreo cârpă rătăcită prin cine-ştie ce ungher, probabil că Tâmpiţica ar fi fost bună azi de primele pagini ale tabloidelor. Deşi... prea sexy nu era.

Anca-Maria Pănoiu

Tâmpiţica (Little-Stupid) was a doll called like that by Anca-Maria's mother not because she had ever given proof of her stupidity - eventually, she was nothing but a cotton doll with a rubber face. But she had such facial features that she could easily resemble the naked girls in the tabloids later on, when in their fifties. She had been a gift from a family friend that used to massage the little girl's ill feet. She liked him a lot, so this is probably why she didn't abandon the ugly doll, as she had done with other similar toys. In fact, she played with her so much that she ended up with her plastic hair done in a rasta and her red and white and blue clothes (which gave her a slight resemblance to Chucky) dirty. Finally she got rotten and above all that, Anca's brother painted her face all over. If she hadn't been long lost nowadays, maybe she would have been suitable for those tabloids. Even if she had never been exactly the sexy type.

Oribilică

Numele i-l dăduse mama, de-a dreptul oripilată de păpuşa de plastic care imita întocmai trăsăturile unui nou-născut, de la dimensiuni până la cutuliţe. Burtă bombată. Riduri. Pleoape de broscoi. Degeţele crăcănate. Poziţie cu tendinţe de fetus. Uşoare tumefieri. Chiar şi ruşinică de băieţel. Parc-ar fi fost viu şi tocmai i se dăduse eject. La vreo 3 ani habar n-aveam eu ce şi cum, aşa că, pentru mine, el era doar "Olibilică" - un păpuşoi mare, urât, ciufulit, încruntat şi duhnind a cauciuc.
Era copil de pripas Oribilică. Deşi condamnat prin fabricaţie la pruncie veşnică, pare-se că trăise şi văzuse multe. Avea o obârşie incertă, fusese primit "de la ajutoare" de cineva din familie care pesemne că nu-l iubise, aşa că dăduse mai departe răţuşca cea urâtă. 
Însă întocmai ca personajul cu pricina, soarta lui Oribilică avea să fie una deosebită. De jucat, nu m-am jucat eu prea mult cu el. Dar când am mai crescut şi am făcut la şcoală o piesă de teatru despre Naşterea Domnului, am avut nevoie de un prunc Iisus care să nu zbiere prea tare pe scenă. Aşa că l-am adus pe Oribilică. Ce dacă era urât cu crăci? Înfofolit în pătura albă, moale, nu i se vedea decât nasul - nimeni n-avea să se prindă...
Nici nu mai ştiu pe unde zace acum, după 10 ani, prăfuit, însă tot bebeluş.

Anca-Maria Pănoiu

Oribilică (let's translate it by "Awfulicious", though this is far from being as funny as in Romanian) was a baby-doll made out of rubber, which had the same features as a new-born child. The ugly ones, which was the reason of his calling like that by little Anca-Maria's mother. Its ugliness and smell of rubber kept the child away from the toy, therefore it lead quite an abandoned life. But its glory was to raise later on, when he was needed at Anca's school, to play the part of a quiet baby-Jesus in a drama piece about The First Christmas. It's ugliness did not matter then, as it was well covered in a white, soft blanket. So no one was to notice.
But no one knows know where Awfulicious lies. Abandoned, covered in dust, 10 years older, but still a baby.

Vasilică cel chiţăitor

M-au strigat ai mei Vasilică vreo nouă luni, cât am făcut bâldâbâc prin burta mamei. Pe urmă am ieşit la lumină şi m-am dovedit cât se poate de feminină, aşa că numele intrauterin a fost moştenit de prima mea jucărie.
Cred că dumneaei mai bătrână ca mine. Sau, cel puţin, plasticul verzui-rozaliu era turnat în formă de clovn în epoca "bâldâbâcului" subsemnatei. Cert e că destinele ni s-au încrucişat iremediabil graţie unor ruşi care făceau bişniţă cu de toate în oraşul nostru, după Revoluţie. Da, Vasilică e o jucărie de cauciuc verzui, cu mutră de clovn, luată "de la ruşi".
Şi ca orice jucărie de cauciuc care ţine la prestanţă, are la dorsală o crăpătură prin care aerul intră şi iese, aşa că personajul, strâns între degete, slobozeşte un urlet asurzitor, o chiţăială iritantă, un strigăt năucitor.
Cum să nu. Mie, în etatea respectabilă de 2 luni, îmi plăcea la nebunie! Lui frate-meu, care, cu 14 ani şi 4 luni mai bătrân, avea totuşi cam tot atâta minte ca sor'sa, îi plăcea că-mi plăcea mie. Prin urmare, mi-l chiţăia în nas zi-lumină şi se înfrupta din deliciul mutrei mele de bebeluş satisfăcut cu gingii rânjite. Mama însă - după noi: "Andrei, termină!", "Andrei, taci!", "Andrei, lasă-l!", "Andrei, şşşt!!!" Exasperare. Dureri de cap. Algocalmine. Nu răsufla decât atunci când frate-meu, plictisit de atâta mulţumire din partea mea, găsea de cuviinţă să mă mai şi necăjească şi-mi storcea lămâie în gură, de şi acum mi se face gura pungă. Atunci nu mai chiţăia Vasilică. Orăcăiam eu. Gama de bruiaje a mamei era, prin urmare, variată.
Cum de-a scăpat Vasilică de furia ei? Ei bine, pesemne pentru că a fost prima jucărie şi a vrut să aibă o amintire de pe urma migrenelor timpurii. Mai bine pierea eroic, de foc, de cuţit sau de mucegai, ca atâtea alte jucării. În loc de gloria meritată, Vasilică are parte acum de o senectute însingurată. Stă pe întuneric, printre sticle de coniac, whisky şi votcă, în bar. Nu mai chiţăie.

Anca-Maria Pănoiu

Vasilică was Anca-Maria's first toy, when she was a baby. It was a green-and-pink rubber-clown which, due to a crack at the bottom, let out a very funny, but strong yell when being pressed on its tummy. The baby and her 14-year-old brother were elated by the sound, but to their mother it gave awful headaches, so that she begged them to stop all day long, craving for a little silence. Anca-Maria's brother did stop from time to time, but only to have fun in another noisy way: he poured lemon juice into the baby's mouth. This meant loud cries and, still, headaches for the mother. Vasilică got away with her anger only because it was the first toy, therefore it was kept as a memory. But it had better died in a glorious way, together with many other toys, instead of leading now a sad, lonesome agedness. Now, he yells no more.

Un dar pe nume Daria. Şi totuşi...

Fac şi eu parte din rândul celor pe care trebuia să-i cheme cumva, pentru ca până la urmă să dea cu subsemnatul în cu totul alt fel.
Când frate-meu avea vreo 14 ani, când ai mei se pregăteau deja de schimbarea prefixului (cu 4!), în fine, când nimeni nu se mai aştepta... m-am brodit şi eu prin vieţile lor: un boţ de carne mult-dorit, dar mult-întârziat. M-au primit ca pe un dar, iar chestia asta avea să-şi pună patalamaua şi pe numele meu.
Credeau ei. N-a fost chip. Bunică-mea după tată, o figură cutezătoare şi guralivă, obişnuită să facă scandal dacă nu i se făcea pe plac, a intervenit implacabil: "Ce? Daria? Ce nume-i ăsta? Pă cine mai cheamă aşa? Ia uite! Stricaţi fata!"
Până să strice fata, se strica mama la burtă de atâta fiere. Inimă bună însă, şi-a înăbuşit scrâşnelile, şi-a stăpânit spumele, şi-a înghiţit indignarea. Şi cum numele din viaţa intrauterină nu puteau să mi-l păstreze, pentru că era Vasilică, iar eu mă nimerisem fată, era totuşi musai să-mi găsească unul. Şi repede, că mă ceream legalizată, creştinată, intrată-n rându' lumii.
Pe-ailaltă bunică o chema Maria. Nume frumos, mare sfântă... E bun. Da' parcă prea e golaş aşa, de unul singur. Păi... de obicei, cu Maria merge Ana: Ana-Maria. Pe multă lume cheamă aşa. Prea multă lume, după gustul mamei, care poftea la ceva mai cu moţ pentru nimicura ei proaspăt odrăslită. Aşa că l-a mai pricopsit cu un "c". Şi nu, nu mă cheamă Cana-Maria, ci Anca-Maria.
Târziu, când am aflat povestea, am scrâşnit şi eu de ciudă. Îmi plăcea Daria. Mi-a părut rău că n-am putut să mă revolt, ca o amazoană în scutece, să-mi impun voinţa în faţa bunicii autoritariste. În loc de asta, gâgâiam şi viermuiam liniştită în puf. Ce ştiam eu ce pun ăştia mari la cale? Lasă, nu-i bai... pe fii-mea o s-o cheme Daria. Sau... depinde de soacră!

Anca-Maria Pănoiu

Anca-Maria's name should have been Daria, because her parents considered her a gift (the Romanian word for 'gift' is 'dar') being borne late, 14 years after her brother. But soon after her birth, the grandmother was definitely apallaed by the fact that the name was quite uncommon, so the parents, in order to avoid fights in the family (the grandmother was quite a tough character), had to rethink this particular aspect. And because the mother had a taste precisely for uncommon things, added a "c" to the beautiful, but rather ordinary name "Ana-Maria", so that the baby girl was finally called Anca-Maria. She is now sad because of not being called Daria, but she is planning to do so with her first-born. Or, at least, this depends on her future and still unknown mother-in-law...

joi, 22 septembrie 2011

Numele meu - de la cămaşă apretată cu guler alb.

Izabela este numele meu şi a fost ales de mama.
Izabela era numele unei colege de liceu care purta camaşa de la uniforma de liceu, apretată, calcată impecabil şi cu guler brodat.
Nimic interesant până aici, dar mama mea venea la liceu de la sat; oraşul o fascina, dar o şi inhiba.
Colega ei, Izabela era din oraş, stătea într-o casă care mirosea mereu frumos, iar o camaşă călcată şi apretată era ceva miraculos pentru o fetiţa de la ţară.
La 19 ani distanţa, mama spunea că marele zid chinezesc a uimit-o în aceeaşi proporţie cum a uimit-o cămaşa impecabilă a colegei ei, atunci când ea avea 14 ani şi intra timidă pe poarta celui mai bun liceu din oraş.
Şi-a dorit o fetiţă căreia să-i dea numele acestei fete, să înveţe carte multă ca să ajungă într-o casă cu miros plăcut în care să apreteze rochiţe şi guleraşe brodate chiar de ea.
Ceea ce s-a şi întâmplat. Mă cheamă Izabela; numele meu vine de la o cămaşă apretată cu guler alb.
Izabela Negoescu

Izabela, as the girl that my mother saw when she came to the highscool in the city, when she was 14. A girl who always had a clean starchy shirt, with a white collar, as my mother had never seen before.My name is Izabela.  My name comes from a clean shirt with white collar.

miercuri, 21 septembrie 2011

Sărbătoarea cea mai apropiată

Să vă povestesc cum a fost ales numele meu:
Pe mine trebuia să mă cheme Iulian, după numele naşei, doar că a intervenit ceva pe parcurs. În momentul în care tatăl meu a plecat să sărbătorească cu naşul că are un băiat, naşul a stat şi s-a gândit dacă Iulian este un nume de sfânt. Cică s-ar sărbători de Sf. Ilie, dar lucrul ăsta nu a fost chiar aşa de convingător pentru el. Aşa că s-a hotărât ca primul sfânt mare de la data mea de naştere să-mi fie tutore. Eu sunt născut pe data de 9 mai şi în imediata apropiere este sărbătoarea Sf. Constantin şi Elena. Şi uite aşa mi-a fost ales numele. Mă mândresc cu numele meu şi de felul cum a fost ales.
Constantin
Constantin's name should have been Iulian, but something interfered... As he was born on 9th of May, his God-father decided to name him after the first important saint that will follow his birthday. And it was the feast of St. Constantine and Hellen.

marți, 20 septembrie 2011

Memoria bunicului Ionel in numele Ioanei

Pana acum 26 de ani, bunicul meu, Ionel era unul dintre cei mai iubiți oameni de pe planetă. Casa lui și a bunicii mele era mereu deschisă și plina de mulți prieteni, unii dintre ei ajungând să îmi fie și mie astăzi familie, nași, sfătuitori, oameni pe care mereu mă pot baza. El la rândul lui a fost un bun prieten, tată sau socru și pot spune că este singurul om despre care nu am avut vreodată un cuvânt negativ. După nunta părinților mei, amândoi la vremea aceea studenți, toată familia a aflat despre boala lui - cancer la plămâni. Fumatul fusese într-adevăr una dintre marile plăceri ale sale, plăcere pe care nu a abandonat-o nici în ultimele sale clipe. În lunile următoare, bunicul s-a scurs repede. A lăsat-o  în urmă pe bunica, văduvă la 47 de ani, pe mama și tata, proaspăt căsătoriți și pe toți prietenii care au stat lângă el fără oprire până la momentul îngropării. Bunica spune și acum că atunci i s-a răscolit inima și lumea.

Peste un an, m-am născut eu. Într-o zi apropiată de ziua bunicului meu, când am fost primită de cea mai nerăbdătoare, calda și iubită familie. M-au numit Ioana în memoria bunicului, unul dintre cei mai de seama oameni de pe faţa pământului. 

Ioana Toma

Ioana's name continues the memory of her grandfather, one of the most kindest and loved people. He died of lung cancer one year before Ioana was born.

duminică, 11 septembrie 2011

Mingea de fotbal


Ca băiat „copilărit” în mare parte în spatele blocului bucureştean la începutul anilor `90, copilăria nu este legată atât de jucărie, cât de joc, mai ales de cel cu mingea. Jocul nu costa bani, pentru joc nu trebuia să te rogi de părinţi trei luni ca să adune bani să îţi cumpere de Crăciun o copie bleagă a vreunei figurine văzute pe Cartoon Network. Jocul era gratis (mingea de vinilin peticită, vulcanizată sau lipită nu costa aproape nimic), era al tuturor (nu trebuia împrumutat, schimbat şi nu risca să îţi fie furat) şi, cel mai important, era accesibil de dimineaţă până seara.
Fascinantă până în ziua de azi mi se pare incredibila creativitate pe care noi, copiii, o aveam în folosirea spaţiului neprietenos dintre blocuri pentru a ne juca şi a inventa jocuri noi. Practic, orice loc era bun pentru fotbal, la mălai, centrări, degajări, „douăşuna”, mămăliga, tenis cu piciorul, victoria, ciocolata şi multe altele; parcarea blocului (mult mai goală şi mai prietenoasă cu jocul copiilor din acest motiv), terenul viran dintre clădiri (un şantier pe care revoluţia l-a oprit la stadiul incipient) pe care driblam „fier-betoanele”, bucăţile de moloz şi alte rămăşiţe ale fostei lucrări, leagănele de fier sau bătătorul de covoare pe care îl revendicam la concurenţă cu gospodinele cartierului, toate erau folosite la potenţial maxim pentru ca noi să îi imităm pe Hagi, Popescu sau Petrescu. Iar când recuzita era ocupată de „ăia mari” sau gospodine nu avea nici o problemă să o creăm, trasând terenuri cu cretă din BCA, folosind ghiozdane pe post de porţi sau pietre pentru a delimita spaţiile. Pe lângă obiecte, garderoba avea o imensă importanţă în acele momente; nu concepeam să ies la fotbal fără tricoul galben pe care era scris cu pixul „HAGI 10”. Tricoul era aproape fetişizat şi, în mintea mea, mă făcea să arăt precum jucătorii divinizaţi văzuţi în `94 la televizor.
Fără prea multe jucării sau alte tipuri de jocuri, mare parte a copilăriei mele din zona Căii 13 Septembrie s-a învârtit în jurul acestui obiect-simbol: mingea de fotbal.

Andrei Mihail

The childhood in a neighborhood in the big city of Bucharest in the 1990s was marked by the games with the ball. All the neighborhood was transformed in a playground, where children played with the ball the classical game of football, but also all the other games (sometimes invented by themselves) that use a ball.

vineri, 9 septembrie 2011

Spune-ne cum a fost ales numele tau!

Spune-ne cum a fost ales numele tau? Cine l-a ales? La cine face referire?
Sunt povesti in familie legate de numele tau?

Scrie-ne pe: marketing@muzeultaranuluiroman.ro si publicam pe blogul proiectului, adica aici!

joi, 8 septembrie 2011

Oiţe de vitrine

Elena Ivan ne-a trimis fotografia vitrinei magazinului Pukka Food, cu oiţe delicioase.
Elena Ivan sent us the photo of the store Pukka Food, from Bucharest.

marți, 6 septembrie 2011

Nu se desparte niciodata de Crăcănici

Crăcănici e în casa Marciei M. din 1998. E un cadou surpriză de la sora mai mare. L-au văzut la un târg, în preajma sărbătorilor, fiind împreună. Marcia l-a îndrăgit mult, pentru că îi plac jucăriile lucrate manual. Sora ei l-a cumpărat şi l-a ascuns, dar Marcia l-a găsit. A lăsat-o, însă, pe sora ei să îi facă surpriza până la capăt. Când a plecat de acasă, Marcia l-a luat şi pe Crăcănici. Un timp a uitat de el şi l-au atacat moliile. Acum este cusut şi stă pe bibliotecă, toţi musafirii se joacă cu el. 
Nu se va despărţi de Crăcănici niciodată. Îi aminteşte de sora ei şi de vremea când locuiau împreună şi erau foarte apropiate.  

Crăcănici is a puppet that Marcia received in 1998 from her older sister. They saw it at a Fair, where they were together. Even when Marcia left the house, she took Crăcănici with her. Now it stays on the library, and all the guests play with it.