joi, 15 decembrie 2011

Cutiuţa fermecată

Pentru că încep să mă simt în duhul sărbătorilor, întrebarea voastră dacă m-a dezamăgit Moş Crăciun mi-a răscolit un pic memoria şi m-a umplut de duioşie. De duioşie pentru că mi-e dor de timpul când credeam cu sufletul la gură şi aveam ochii larg deschişi către o lume în care azi mi-e atât de greu să mai cred, o lume în care era posibil orice, în care comunicarea mea cu Moşii (Nicolae sau Crăciun), cu Dumnezeu sau cu bunicii mei morţi era atât de vie şi de reală!!!

Nu-mi mai aduc aminte exact când s-a întâmplat, cert e că eram la şcoală, probabil clasa a doua, ştiam să citesc şi cu siguranţă citisem o poveste cu eroi curajoşi. Ştiu sigur că-mi plăceau astfel de poveşti şi-mi plăcea să mă identific cu eroii lor. Eram mai băieţoasă pe atunci şi-mi doream să fiu la fel de puternică, la fel ca un băiat, dar îmi lipsea curajul şi pesemne forţa. 
La noi acasă nu venea niciodată mama sau tata să ne întrebe ce ne-am dori să ne aducă Moşul, pentru că nu-şi permiteau luxul de a întreba, aşa că Moşul venea cu ce putea el. Prin urmare, dorinţele noastre erau adresate direct Moşului printr-o rugăciune personală. Cu gândul la eroi şi la faptele lor de vitejie, pesemne şi cu ceva frustrări de neputincioasă de la joaca de afară (unde scara A a blocului nostru era într-o permanentă luptă cu scara B, scară cu mai mulţi conlocuitori coloraţi mai puternici şi mai tupeişti), într-o seara cu luminiţele din brad aprinse, m-am rugat moşului să-mi dăruiască o cutie mică, fermecată din care să scot în momentele cheie o doză de curaj şi voinţă!!! Eram convinsă că dacă voi avea această cutie, voi fi invincibilă şi nu voi mai ajunge acasă cu lacrimi în ochi spunând cum cutărică de la scara B mi-a furat căciula sau jucăria sau mai ştiu eu ce..
În noaptea de dinainte m-am chinuit intens să nu adorm, să-l vad pe El cum îmi aduce cutiuţa mea fermecată. Nu am reuşit, evident, să-l prind. A doua zi, surpriză! în loc de cutiuţă am primit o păpuşă frumoasă cu ochi albaştri şi cu părul roşcat, pe care o chema Svetlana. Nu glumesc, aşa era imprimat numele ei pe pielea capului ei din cauciuc printre firele de păr. Am fost vădit dezamăgită. Eu voiam să fiu un băieţoi forţos şi Moşul voia să fiu o fetiţă!
Peste ani, mai mulţi aşa, mi-am dat seama că eu primisem demult cutia fermecată, pentru că nu mi-a lipsit nici curajul şi nici voinţa de a face tot felul de lucruri nebuneşti. Acum, mare fiind şi cu copii mici, mă rog moşului să-mi dea înapoi cutiuţa mea pe care mi-a luat-o, căci mă simt descurajată de multe împrejurări. Pesemne că aşa simt acum şi poate peste ceva ani îmi voi da seama că n-am pierdut niciodată cutiuta mea mult dorită...
Sărbătorile cu bine!
 
Petruţa Baniţă

When I was little, I used to ask the Santa Claus to bring me a small box where there would be courrage, in casea I would need some when other children would teaze me... I tried to stay awake when he brought the presents, but I did not, and when I woke up I saw a wonderful doll. I wanted to be a brave boy, and Santa wanted me to be a girl... Over the years I realised Santa did bring me the small box, I just did not know this.

miercuri, 7 decembrie 2011

Jucării îndrăgite de copii

La Muzeul Ţăranului Român, săptămâna trecută s-a încheiat cu Târgul de Sf. Nicolae.
Ca la orice târg, erau multe, multe jucării.
Jucării făcute de meşteri, lucrate de mână, jucării îndrăgite de copii.
Foto: Petronela Antip



sâmbătă, 3 decembrie 2011

Zâna "NU!"

Cea mai spaimă dintre spaime. Dar şi cea mai dragă dintre drage. A copilăriei şi a adolescenţei, a trecutului şi a prezentului. Mai mult ca sigur şi a viitorului. A timpului meu. Ea e mama, pe care, dacă ar fi să o descriu într-un singur cuvânt... ei bine, tare mă tem că aş pufni de râs şi l-aş rosti în parte maliţios, în parte cu un zâmbet complice: "NU!"
Păi şi cum să nu fie aşa, dacă-l rosteşte toată ziua-bună ziua, aşternându-l implacabil, ca pe o ştampilă, peste majoritatea mărunţişurilor vieţii...? Vrei să te duci la ea s-o iei în braţe, cu inima revărsându-se de dor şi drag. O cuprinzi şi o simţi între palme cum se încordează, apoi se chirceşte ca o mâţă stropită cu furtunul: "Nu, nu, nu! Stai, lasă-mă!" Asta dacă nu preschimbă scrâşnirea îmbrăţişării într-o veritabilă şedinţă de kineto-terapie, zdrobind romantismul cu nevoi reumatice: "Strânge-mă mai jos! Aşa, aşa, până trosneşte! Aaa!"
Eşti deja ditamai fata de 20 de ani, mâine-poimâine te măriţi (ba bine că nu!) şi nu ştii să găteşti nici măcar un pahar cu apă. De ce? Ete de-aia, că de doi ani te înfăşori printre picioarele mamei, la bucătărie, rugând-o să te lase să mai baţi şi tu un ou, să mai tai o ceapă, să mai frămânţi o cocă. Răspunsul: "NU!" Sau, mai nuanţat: "Bine, hai să gătim împreună. Deocamdată stai aici şi uită-te la mine, că nu are cum să-ţi iasă din prima." Eu: "Dar..." Ea (tonul vocii urcă vertiginos): "Nu! Înţelege-mă!" Eu: "Mama, de ce ţipi?" Mama (tare): "Nu ţip! Aşa sunt eu, categorică!" Vrei să o ajuţi la împachetat sarmale şi te cerţi cu ea juma' de oră: "Lasă-mă-n pace, că nu ştii tu să faci, mă încurci!" După spirite încinse şi scântei sărite cât colo, se învoieşte. Şi culmea, sarmalele îmi ies faine şi dodoloaţe, de până şi mama le admiră: "Foarte frumoase, ia uite! Da' dă-te acum, continui eu, că mă grăbesc!" Staţi frumos la masă, toată familia, şi dintr-o dată îţi dai seama că îţi trebuie un cuţit. Sau pâinea. Sau apa. Sau borcanul cu castraveţi muraţi. Te ridici cu grijă de la locul tău, atentă să nu răstorni castroanele pline, dar vigilenţa maternă e mai iute ca ardeiul pe care îl sfărâmă între dinţi: "Ce-ţi trebuie?" Eu: "Un cuţit..." Ea (deja în poziţie încordată de start): "Stai că mă duc eu! NU ştii tu unde e, dărâmi pe-acolo!" Altădată vrei să pui şi tu ciorba în farfuriile oamenilor, că de, dacă n-ai tocat morcovul, măcar atât să faci: "NU! Pun eu! O verşi!"
Te îmbraci şi tu să ieşi în oraş. Şi nu, zâna nu cârteşte, chiar dacă e cântare şi habar n-ai când te întorci acasă... Dar îi căşunează pe detalii: "Nu îţi stă bine cu fusta aia, uită-te şi tu cum te face! Ţie îţi stă bine ori cu lungă, ori cu foarte scurtă!" Asta după ce cu nişte luni în urmă (NU uit, m-a marcat!), s-a luat de un sarafan scurt: "Să nu te mai văd cu fuste deasupra genunchiului, nu vezi şi tu că îţi fac picioarele ca nişte buturugi? Înţelege că nu îţi stă bine!" sau "De ce nu îţi strângi părul? Nu înţelegi că aşa nu te avantajează?! Zi şi tu, măi Pănoiu, nu am dreptate?!" Pănoiu e tata, un urs mare şi bun care zice mai mereu: "Daaa, Bişor!" Iar când nu zice, rar - ah, ce clipe de victorie! - postulează avocăţeşte, ca la bară: "Nu, aici îi dau ei (adică mie) dreptate!" Cor de îngeri! Zâna înghite şi se retrage, pierzătoare şi convinsă că, de fapt, noi nu înţelegem.
Eşti mare şi vaccinată, plecată la facultate în alt oraş. Pe la 3 jumate după-masă te apucă un dor de crăpi de zâna ta cea grunjoasă, aşa că apelezi "Mama dragă". Sună, sună, sună... Răspunde. Are vocea unui copil pe care tocmai l-ai luat din groapa cu nisip şi l-ai trimis la teme: "Ai, măi Anca, doar nu ştii că între 3 şi un sfert şi 5 e serialul? Ora mea!" E, ce să-i faci?! Doru' e de vină. Dacă se-aprinde, nepricopsitu', taman între orele astea...
Vrei să o înregistrezi povestind din copilărie. Că doar ştii că a avut o pruncie mustoasă, plină de întâmplări. "NU..." Că nu are timp, că nu poate să se concentreze, că nu are răbdare, că nu îi place reportofonul..." Îţi vine ideea să ieşiţi în oraş, la plimbare, toată familia: "Nu acum... Altădată..." Vrei să-i închizi televizorul care îngână ştiri răsuflate, din oră în oră - folosit pe post de radio şi păstrător al echilibrului fonic din casă, precum şi al nivelului de andrenalină din piept. Tunete şi fulgere! "NU!" Îi propui nişte muzică frumoasă în loc: "Nu, lasă-mă aşa!" Sunteţi în maşină şi e bătaie pe radio. Bine că nu e şi fratello mai mare, că altfel iar trâmbiţează tata că nu ne scoate din Trinitas şi Muzical. Fără el, lupta din arenă se dă între Magic - preferatul meu şi România Actualităţi - febleţea mamei, pe care o păzeşte ca un Cerber avid de informaţie. Pe RRA sunt ştiri - bun, facem o concesie, că doar nu ne strică să mai aflăm una-alta. Dar ce te faci că pe urmă, pe RRA dau muzică dance. Tâcţi-tâcţi, bumţi-bumţi! Dai să schimbi, cu fineţe, diplomaţie şi cu nodu'n gât. "NU! Lasă acolo!" Eu: "Da' mama, n'auzi că e... dance?!" Ea: "Ei, lasă, că poate urmează ştiri!"
Dacă-l întrebi pe tata, el nu i-ar zice "NU!" Tata e marcat (atins, pătruns, înfierat) de altă onomatopee a mamei, menită tot să se repete, iar şi iar: "Şşşt!" Adică nu vorbi, nu fă zgomot, nu mă deranja! Sunt împreună de 39 de ani, aşa că ar putea să scrie o sagă despre asta. Iar mama, dacă ar citi, fie rândurile astea, fie saga lui tata, ar zâmbi uşor vinovat şi s-ar îndreptăţi cu jumătate de glas: "Păi nu-i aşa? Nu am dreptate?!"
Şi totuşi, mama nu zice "nu" la lucruri mari. Nu-mi refuză excursii prin ţări străine. Nu se împotriveşte să plec la 600 de kilometri depărtare cu nişte oameni pe care abia i-am cunoscut, chiar dacă i se strânge stomacul de spaimă. Nu se împotriveşte să îmi iau bilete la teatru, la concerte, la operă, la filme, chiar dacă toate astea înghit o felie serioasă de buget. Nu mi-a interzis niciodată să ies în oraş, să mă plimb, să călătoresc, să cunosc oameni noi, chiar dacă habar nu avea ce hram poartă, chiar dacă nu fusese niciodată prin locurile pe unde umblam. Chiar dacă sunt în sesiune. Nu s-a împotrivit când am vrut chitară, apoi tamburină, apoi aparat foto, apoi... apoi... apoi... Chiar dacă... Chiar dacă... Chiar dacă...
Ciudată şi zâna asta a mea!

Anca-Maria


P.S.: Dacă ar fi să aleg un al doilea cuvânt cu care să o descriu pe mama, acela ar fi încredere. Iar al treilea, răbdare. Ar urma, cu siguranţă (şi NU în ordinea importanţei!), dăruire şi sacrificiu. Iar pe toate astea, ca şi pe multe altele, le-aş vârî numaidecât în aceeaşi oală, care se cheamă iubire.

Let me introduce my dear and scary mother, whose most suitable nickname would be Fairy "NOT!". And this is most reasonably, because this is her answer to most of the daily situations: "NOT!" Whether you want to hug her, help her in the kitchen, turn off the TV, wear one dress or another etc. etc. etc. she's against.
However, Mum never says "NOT!" to great things. She agrees trips abroad, acquaintances of mine that she never gets to know, theater, movie, opera and concert tickets (even if they cost a load of money). She almost never refuses wishes such as a new guitar, a tambourine or a camera. Or... or... or... Even if... even if... even if... 
Creepy, this fairy of mine!
On second thoughts, if I had to describe my mother in one word, I would choose trust. Then, patience. Then dedication and sacrifice. Eventually I would put all these together, wrapping them in the word LOVE.

joi, 1 decembrie 2011

Bărbosu' şi întrupările lui

Era prin anii '80, mai spre sfârşit. Verişoară-mea creştea la ţară, la bunica. Avea câţiva anişori: destui cât să poată citi ora pe cadranul ceasului deşteptător din metal verde - adevărat orologiu şi axis mundi domestic - şi destul de puţini cât să se lase păcălită de tertipurile bunicii, care, cu o vigilenţă vulturească, aspira să înăbuşe orice tentativă de nesupunere la regulă. Chiar dacă regula era de multe ori: "Nu mişca, nu respira!" Şi chiar dacă doruri de răscoală nu prea veneau din partea fetiţei, cuminte şi aşezată.
Cum era văduvă şi ţinea casa pe umeri, lipsindu-i o mână zdravănă de bărbat pe lângă care să apară ca o boare feminină ocrotitoare şi cum era mai toată ziua prinsă cu treburi pe-afară, bunica a trebuit să îşi născocească un... ajutor: Bărbosu'. Un personaj misterios, gata în orice clipă s-o înhaţe pe fetiţă dacă nu era cuminte. 
În ochii ei, Bărbosu' era un zeu domestic păstrător al ordinii şi liniştii casnice, al echilibrului. Chiar dacă echilibrul era o treabă foarte sensibilă, cerând metode uşor... fioroase. Unde mai pui că putea lua şi felurite forme!
De pildă, una dintre cele mai de temut întrupări ale lui Bărbosu' era un fulg, prins de grinda de deasupra patului. Dacă fata nu era cuminte cât bunica lipsea, fulgul se mişca. Prin urmare, Cristina stătea încremenită sub pătură, privind terorizată la fulgul care fâlfâia chiar şi la un oftat mai adânc. Darmite dacă ar fi îndrăznit să se strecoare din pat, afară!
De departe însă, cea mai cumplită întrupare era în persoana lui Cătălin. Un personaj local cu cazier incert, de 2 metri şi 100 de kile, dar, bizar, fără... barbă! De parcă ar mai fi contat în ochii Cristinei! Pentru ea, zeul teribil era Cătălin de pe uliţă. Ei, şi într-o zi, pe când fetiţa se juca la poartă, vine individul în persoană. Se apropie de ea. Stupoare. Rânjeşte sumbru: "Bunica mi-a spus că nu prea eşti cuminte... Să ştii că diseară, la opt, am să vin să te iau! Te bag într-un sac, îl leg la gură şi îl arunc în râu!" Cristina, fireşte, a zbughit-o în casă, unde a şi rămas, tăcută şi speriată, cu pieptul bubuind şi cu închipuiri groaznice, până seara. Vezi-Doamne, ameninţarea o făcuse să se simtă vinovată, chiar dacă musca nu avea niciun motiv să poposească pe căciula ei. 
Au mocnit cât au mocnit spaimele în inimioara ei bătândă. A stat toată ziua numai pe lângă casă, prudentă şi sperioasă. Atât că nu numai inimioara ei bătea, ci şi ceasul de metal verde. Bătea, bătea, bătea. Neabătut. Implacabil. Şi cum fetiţa ştia deja să citească ora, când limbile s-au apropiat de înspăimântătorul 8, s-a spart buboiul: Cristina a izbucnit într-un plâns cu zguduieli şi lacrimi şiroaie, rostogolite. Printre sughiţuri, i-a povestit bunicii că în câteva minute vine Bărbosu' ca s-o ia şi s-o arunce în râu. Bunica... ce să mai zică?! Nu putea să îşi dezmintă isprava izvorâtă dintr-un avânt pedagogic prea mare, că cine ştie, poate mai avea nevoie de serviciile lui Bărbosu' şi altă dată... Şi-apoi, ca şi Moş Crăciun, Bărbosu' trebuia să îşi continue existenţa, căci fără el, copilăria ar fi avut un gust mult mai searbăd. Aşa că a îmbrăţişat-o pe Cristina şi i-a promis că o să-l bată şi o să-l alunge.
S-a făcut 8 şi Cătălin n-a venit. Peste ani însă, Cristina a aflat că a sfârşit la închisoare. Ha, până la urmă tot ca ea a fost!

Anca-Maria

Cristina, Anca-Maria's elder cousin, grew up at their grandmother's, at the countryside. It was in the 1980s and Cristina was a little girl, witty enough to read the clock but also naive enough to believe in all the stories grandma told her in order to keep her quiet. Though quiet she was indeed!
A character who haunted her childhood was Bărbosu' (The-Bearded-Man), a domestic god who could turn into various things in order to scare and control her. For instance, he took the shape of a feather hanged on the ceiling, above the bed. Each of its movements meant that the girl was disobedient. Of course the feather waved whenever the air blew, so Cristina remained still and terrified in her bed. But the most appaling shape of Bărbosu' was Cătălin, a local peasant, very big and suspected of various crimes. He seemed dreadful to Cristina, even if he didn't have a beard. And one day, while she was playing, he approached her and threatened to come that evening at 8 to take her, tie her into a sack and throw her into the river. The little girl was terrified, so all day long she kept close to the house. But in the evening, as 8 o'clock approached, she bursted into tears and told Grandma everything. She managed to calm her down, but under no circumstances did she give away Bărbosu': maybe one day she was to need him again, and, apart from that, he, just as Santa, gave charm to Cristina's childhood.
Cătălin didn't come at 8, but years later, the girl found out he was in prison. Oh yeah, things sorted out for her better than she had expected!

Un dar dintr-o inimioară care bătea foarte tare...


...Şi nu bătea de spaimă, ci, pesemne, de emoţia de a fi dăruit un lucru drag. Sau, poate, cine ştie? - de părere de rău că s-a despărţit de bunăvoie de păpuşă, într-un elan de generozitate, pentru a o mi-o da mie, un ditamai copilu' de 20 de ani; ea, care abia acum începe, cu chiu, cu vai şi cu multă străduinţă, să citească cursiv şi să facă adunări cu un rezultat mai mare decât 10. Ea e Georgi. Are 8 ani, e în clasa a doua şi acum vreo săptămână mi-a dăruit una dintre cele mai frumoase păpuşi pe care le-am primit vreodată...!

Mă dusesem în vizită pe la ai ei. Ceea ce a bucurat-o, pesemne, pentru că apariţia mea a fost acea mult-dorită ruptură în rutina zilnică. Rutină care, la 3-4 după-amiaza, luase forma imperativă şi grunjoasă a temelor la mate, care ei, un spirit filologic înalt, îi provoacă deranjamanete ontologice, surmontabile numai printr-o disciplină cazonă. Mi-aduc aminte că mă simţeam şi eu aidoma, deşi de-atunci au trecut mai mulţi ani decât îmi vine să cred c-am trăit: mă luptam cu socoteli, mere plus pere, picioare de vacă înmulţite cu gheare de curcă, segmente şi segmenţele, ecuaţii cu o necunoscută... şi dintr-o dată suna cineva la uşă! Ce eliberare binecuvântată, ce amânare binefăcătoare a caznelor, ce pleaşcă de linişte pe capul meu...! Urmau mirări legate de cât de mult am crescut, laude, mândria mamei (şi o concesie tacită, pentru că ea ştia că am de scris la mate), poate o ciocolată, poate nişte bomboane şi învârteli printre picioarele şi conversaţiile celor mari, care, chiar şi când nu mă mai băgau în seamă, aveau gustul delicios al excepţiei de la împlinirea îndatoririlor zilnice.
Pesemne că acelaşi elan o încerca şi pe Georgi. Pentru că mă tot lua de mână şi mă trăgea, cu forţa de jumătate de newton a braţelor ei plăpânde, spre dormitor: "Anca, Anca, hai să-ţi arăt cevaaa!" O dată, de două ori, de trei ori. Mie, fireşte, nu-mi făcea cinste să devin complice la abaterile micuţei. Aşa că făceam pe dura, mă luam cu discuţii "de-ale celor mari", o amânam, o trimiteam înapoi la lecţii. Şi eu, dezertoare într-ale copilăriei...
Totuşi, perseverenţa fărâmei de om a avut sorţi de izbândă. Mai de dragul ei, mai ca să scap de pisălogeala vocii ei ca o trompeţică, m-am lăsat luată de mână şi dusă în dormitor. Piticul deschide uşa şi-mi face un brânci straşnic în absolut: "Ta-taaam!" Absolut pe care în primele două secunde nu l-am sesizat, trăind o agonie prelinsă, scursă cu greu: trebuia să fiu încântată, trebuia să mă bucur, să îi fac pe plac, să n-o dezamăgesc. Un mic detaliu: nu ştiam de ce să mă bucur, habar n-aveam la ce ar fi trebuit să mă uit. Bafta mea că degetuţul ei ca o fidea a arătat spre ţinta entuziasmului restant, scăpându-mă de belea! Într-un colţ îndepărtat al camerei, de o balama a şifonierului, stăteau agăţate două păpuşi de cârpă.
Frate, dar CE păpuşi! Înainte să-l pot stăpâni, entuziasmul meu a urcat vertiginos, mai-mai să pocnească barometrul din capul pieptului şi m-am trezit chiţăind şi ţopăind prin cameră. Pe nesimţite, făcuserăm schimb de roluri: eu, Anca, 20 de ani, şcolăriţă-ntr-ale ştiinţelor comunicării, vaccinată, mă dădeam de-a dura de bucurie în faţa unor păpuşi, iar ea, Georgi, 8 ani, studentă la Facultatea de ABC, stătea demnă, cu un surâs măsurat în colţul gurii, privind zbaterea mea jumătate cu încântare, jumătate cu îngăduinţă.
Păpuşile erau un el şi o ea: doi copii de cârpă, măricei - aproape o juma' de metru, cu cârlionţi de mohair şi umplutură de vată, cu nasturi negri, lucioşi în loc de ochi şi o linie curbată, roşie, zâmbind în loc de gură. Erau departe de sofisticăria industriei jucăriilor din ziua de astăzi, dar tocmai asta îmi plăcea la ele: simplitatea lor spunea o poveste despre copilăria blândă şi nevinovată, despre forţa imaginaţiei, a improvizaţiei, a ideii şi a jocului născocit, nu luat de-a gata din raft, pe bani grei. Şi dincolo de raţionamente, subconştientul începuse să-mi dea ghes înspre păpuşi (secondat de un conştient vinovat), încât mai-mai s-o întreb pe Georgi de unde le-a luat, ca să dau şi eu fuga să îmi cumpăr! Bruma de maturitate m-a ajutat să mă astâmpăr la timp, numai că ea avea mai multă: "Poţi să iei şi tu!" Am crezut că înţeleg eu greşit şi m-am făcut că nu aud, continuând să le mângâi şi să mă extaziez. "Anca, ia şi tu una!", a insistat fărâma de om. Măi să fie, ce să fac acum? Se vede clar pe faţa mea că-mi plac la nebunie şi că tare aş mai lua şi eu... dacă şi un copil de 8 ani observă!!! Dar cum să iau eu, om în toată firea, jucăria ţâncului? Ca şi cum i-aş lua mâncarea de la gură, ca şi cum, ca şi cum... nu, nu, hotărât lucru! Şi dă-i şi joacă teatru: "Georgi, dar cum să-ţi iau eu ţie păpuşa? (ah, ba da, ba da, chiar mi-ar plăcea una!) Eu sunt mare acum, nu mă mai joc (e, ba vezi să nu!), tu eşti micuţă, sunt pentru tine..." Georgi insistă implacabil: "Ba da, Anca, ia şi tu una!" Eu: "Nu, Georgi, nu pot, mi-e jenă să-ţi iau păpuşa... (da, îmi e... şi totuşi... parcă ţi-aş lua-o!)" Şi în căpoşenia mea demnă şi prefăcută, poate că aş fi rămas cu pofta usturândă în capul pieptului, dacă în uşă nu ar fi apărut cel mai de treabă Cerber din lume, Doamna Eugenia (prietena mamei lui Georgi), aspră ca un comandant de oşti şi bună ca pâinea caldă. Mi-a trântit-o categoric, fără drept de apel (de parcă aş fi simţit nevoia să fac vreunul!): "Anca, ia te rog păpuşa, este un exerciţiu de generozitate pentru Georgi. Ea trebuie să se obişnuiască să împartă." Georgi îmi dădea ghes cu ochii de şoricel pe după ochelarii cu lentile groase. Mai puteam să mai zic ceva? Am primit. Dar şi după ce se alesese cu păpuşă, zvâcul din mine nu s-a potolit: "Georgi, pe care vrei să mi-o dai? (Doamne, să mi-o dea pe fetiţă, Te rog, Te rog, pe fetiţă o vreau!)" Au urmat alte clipe de agonie, în care parcă vedeam degeţelul poposind implacabil pe băiat. Nu că nu mi-ar fi plăcut, dar... Georgi, însă, ba a avut intuiţie şi delicateţe, ba îi plăcea ei mai mult băieţelul, pentru că a arătat spre fetiţă. Pfuai, ce uşurare! Dă-i şi-o pupă, dă-i şi ia păpuşa, dă-i şi ţopăie şi dansează cu ea prin toată casa!
Mai târziu, la plecare, am pupat-o pe Georgi pentru a nu ştiu câta oară. Doamna Eugenia o ţinea în braţe şi mi-a atras atenţia că îi bate inima foarte tare. Am pus mâna pe pieptul ei - era acolo un ciocan care izbea la turaţie maximă. M-am gândit, cu spaimă şi vinovăţie, că e din pricina dorului de păpuşă. Şi am încheiat o convenţie şoptită cu mama fetiţei: "Dacă plânge după ea, i-o aduc înapoi, să ştiţi!" Dar până una-alta, păpuşa Georgiana, botezată aşa după inimoasa ei "mămică", a plecat spre camera altui copil, într-un cămin studenţesc. Cameră atât de colorată şi înţesată cu jucării, încât ai zice, mai degrabă, că e un dormitor de creşă...

Anca-Maria

A couple of days ago, Anca-Maria went to visit Georgiana's family. Georgi is 8 years old, and at that time of the day she was struggling with her maths homework, so Anca's coming was a true blessing to her. She insisted on showing her guest some misterious something, but firstly, Anca did not pay attention to her request. In the end she obeyed Georgi, who took her to the bedroom, to show her a couple of simple, but marvellous dolls - a boy and a girl, made out of cloth and cotton. Anca was elated and she started to dream of having the dolls, though she realised she had to hide this from the little girl. But the little one did have intuition! Because she offered Anca one of the dolls. At first, the so-called 'adult' struggled to refuse the gift, being ashamed of taking away the toy of a 8-years-old. But then, advised by Mrs Eugenia, a very strict, but gentle friend of the family, she accepted. The gift was meant to be for Georgi an exercise of generosity.
Later on, when leaving, Anca noticed that Georgi had very strong heartbeats. She was afraid they were because of the doll, so she promised in secret to bring it back if Georgi expressed her regrets. But until then, the doll, called Georgiana after her first mistress, lies in another bedroom. One of a 20-year-old, but so colourful and full of toys one would say it belongs to a little child.


miercuri, 23 noiembrie 2011

Aligatorul

Bunica mă ameninţa că mă înghite moşu’, dacă mă uit în fântână. Bunicul zicea că mă fură ţiganu’, dacă ies la şosea. Mama îmi citea Scufiţa Roşie şi îmi spunea că mă va mânca şi pe mine lupu’, dacă nu stau cuminte. Iar eu nu înţelegeam cine e moşu’, de ce ţiganu’ ar lua copii când el striga „sticle goooale”, iar cu lupul am retezat-o scurt: „Na! Na!, lupu’!” Eu, mare vitează la 3 ani!
Deci nici moşu’ – un fel de baubau, nici ţiganu’ cu căruţa lui frumos colorată cu care tânjeam să mă plimb, nici lupu’ nu au reuşit să mă înspăimânte atât de tare în copilărie pe cât a reuşit un personaj care nu trăieşte şi nici nu s-a auzit vreodată să fi trăit prin locurile acestea... aligatorul.
De o sărbătoare sau aniversare, am fost în vizită la nişte rude cu video, electronic rar şi invidiat în acele timpuri în care televizorul nostru mergea doar pe tvr şi pe bulgari şi uneori mai primea şi palme ca să-şi ţină firea şi să nu se mai mişte ca un zootrop. Şi după masă, după petrecere, hai să ne uităm la un film. Avem vreo 8 ani, puţin înainte de căderea comunismului. Filmul se numea, ţin minte încă, Aligatorul. Un horror american cotat pe imdb – am verificat acum, din curiozitate – cu 5,7 şi nici nu mă mir.
Începutul era uşor candid. Cineva aruncă un pui de aligator – o şopârliţă nevinovată – într-o toaletă. Şopârla creşte şi se transformă într-un monstru care apare molcom de unde nu te aştepţi şi înşfacă fioros locuitorii unui oraş, surprinşi în cele mai banale situaţii. Nu am putut vedea sfârşitul care bănuiesc că e clasicul „binele învinge răul”. Imaginile acelea m-au marcat atât de tare încât mult timp după aceea mi-a fost frică să intru în scara blocului pentru că mă aşteptam ca din subsol să se ivească aligatorul. Şi nu numai din bloc, ci şi pe stradă, pândind din vreun boschet, pitit în vreun gang sau alergând oamenii din parc. Întoarcerea mea acasă, de la şcoală devenise un coşmar, o frică pe care, cu fiecare pas mi-o învingeam.
Cred că am scăpat de aligatorofobie la „Revoluţie” când am început să mă tem de terorişti. Dar cine nu se temea de ei!


Iuliana Bălan

No menace that my parents  used to scare me were functioning. "If you look in the fountaing, the Old Man will get you", my grandmother told me, "If you are not good, the Wolf will get you"... Nothing worked. But one day, when I was 8, I saw a movie, called "The Alligator". And then, the fears started...

vineri, 18 noiembrie 2011

Bau-bau din toaleta

Am copilărit la țară, la bunici, până în clasa I. Cu siguranță mergeam și la oraș, la părinți, probabil că stăteam săptămâni, luni întregi, dar amintirile mele sunt mai mult de la sat, unde universul meu era în jurul bunicilor mei, unde mă jucam cu fratele și verișorii mei, dar mai ales erau prezente animalele pe care le aveam în curte (căței, pisici, găini, cai, viței...). Toate zgomotele unei gospodării țărănești îmi erau cunoscute și familiare.
În clasa I a trebuit să merg la școală, să mă rup de tot acest univers. Și a fost o adaptare anevoioasă... Primul lucru pe care l-am învățat era să nu mai salut pe toată lumea, așa cum făceam pe ulițele satului. A doua învățăminte a fost să mă joc numai în fața blocului, nu aveam voie să mă duc mai departe de atât, trebuia să învăț să trec strada, să fiu atentă la mașini... Toate acestea pentru a vă face idee despre faptul că trebuia să mă obișnuiesc la o altă lume de zgomote.
Singurul zgomot pe care, însă, nu l-am putut domestici era chiar din casă: șuierul puternic pe care îl face rezervorul de apă de la toaletă, după ce tragi apa. Era un zgomot atât de puternic pentru mine, încât îmi închipuiam că era produs de o întreagă oștire de monștri...
Parcă mă văd: era ca un ritualul zilnic, spaima că trebuie să mă duc la toaletă, dar mai ales spaima că trebuie să ies de la toaletă fără să mă fi "atacat" monștrii zgomotoși.
Era un adevărat exercițiu de echilibristică: o mâna pe sfoara lungă de care se trăgea apa, întinsă la maximum, iar cealaltă mână pe clanță; le acționam concomitent: trăgeam apa și deschideam ușa în același timp, o zbugheam afară, cu respirația oprită și înspăimântată.
Cred că m-a ținut mult această spaimă... cel mult până ne-am mutat, când eram în clasa a VI-a, într-un bloc unde rezervorul de apă nu mai era sus pe perete, ci jos, la îndemână, nu mai  trebuia să tragem de o sfoară în jos, ci să ridicăm un buton în sus, nu mai făcea nici zgomotul îngrozitor, de huruiau țevile de apă în toată casa. Acum era un rezervor de apă accesibil, pe care puteam să îl inspectez în voie, dacă îi ridicam capacul. Pe scurt, să îl domin.

Ana

I spent my childhood to my grandparents, in the countryside, a place where I got used to all the animal but mainly with all the noises that were around. When I had to come in the city, when school started, I had to learn a lot of new things, and also to adapt to new noises. Only one I could not learn to like... the noise made by the water tank from the loo... a noise so strong that I always imagined it was an army of monsters in the tank. I remember, now with humor, how frightened I was that I have to go to the bathroom, but how frightened I was that I have to come out of it... A fear that I only tamed when we moved to a new apartments, with more modern toilets.

A venit un lup din crâng...

A venit un lup din crâng
Şi umbla prin sat să fure
Şi să ducă în pădure
Pe copiii care plâng.
Şi-a venit la noi la poartă
Şi-am ieşit eu c-o nuia:
“Lup flămând cu trei cojoace
Hai la maica să te joace!”
Eu chemam pe lup încoace,
El fugea-ncotro vedea!

Şi-a venit un om sărac
Şi-ntreba pe la vecine:
“Poartă-se copiii bine?
Dacă nu, să-i vâr în sac!”
Şi-a venit la noi la poartă
Şi-am ieşit eu şi i-am spus:
“Puiul meu e bun şi tace.
Nu ţi-l dau şi du-te-n pace!
Eşti sărac, dar n-am ce-ţi face!
Du-te, du-te!” Şi s-a dus...

Şi-a venit un negustor,
Plin de bani, cu vâlvă mare!
Cumpăra copii pe care
Nu-i iubeşte mama lor.
Şi-a venit la noi la poartă
Şi-am ieşit, şi l-am certat:
“N-ai nici tu, nici împăratul
Bani să-mi cumpere băiatul!
Pleacă-n sat, că-i mare satul!
Pleacă, pleacă!” Şi-a plecat...

"Cântec", de George Coşbuc (1896, volumul "Fire de tort")

...apropo de spaime :)

Ce SPAIME aveai în copilărie?

Bau-Bau? Baba Cloanţa? Gheonoaia? Muma Pădurii?
Ţie de cine ţi-era frică în copilărie, când se stingea lumina? Ce personaj, real sau imaginar, îţi stârnea fiori pe şira spinării? Din pricina cui alergai îngrozit(ă) să te pitulezi în braţele mamei? Cui te ameninţau părinţii c-au să te dea dacă nu eşti cuminte? Cine ţi-era teamă să nu te fure?
Spaimele ne lucrează adânc, dar amintirea lor, peste ani, ne poate aduce un zâmbet în colţul gurii... Haideţi să împărtăşim pe blogul voluntarilor copilăroşi fricile noastre de când eram de-o şchioapă!
Scrieţi-ne la adresa marketing@muzeultaranului.ro şi noi vă publicăm pe blog, în cadrul proiectului european "Copilăria. Rămăşiţe şi patrimoniu". Scriţi, copii, scriţi, e vreme de scris!


A challenge launched: what were your fears as a child when the light went off? What imaginary or real character made you shiver?...
Fears - we sometimes keep such vivid memories of them, at which we laugh nowadays, as adults...
Let us share them on this blog: the fears of the childhood!

joi, 27 octombrie 2011

Doi prieteni speciali

În copilărie am avut câțiva prieteni "mai speciali". Eu știu sigur că am ținut foarte mult la ei și fiecare dintre ei mă încântă într-un fel aparte (aveau și mirosuri diferite :) ). Nu pot spune sigur, dar cred că și din partea lor era ceva de genul ăsta...
Dintre acești "mai speciali" prieteni, doi își aveau loc de cinste pentru mine, deoarece se completau unul pe celălalt, fiind "rude de gradul I" ca să zic așa... Erau amândoi foarte frumoși, și eu îi vedeam chiar și foarte bucuroși, chiar dacă ei nu știu dacă își dădeau seama câtă bucurie emanau, mai ales primăvara. Numai că făceau cu rândul să mă încânte, o primăvară unul, cealaltă primăvară celălalt și tot așa, an dupa an, ani în șir, toată copilăria mea, și adolescența, și tot așa... acum nu mai știu nimic de ei...
Cei doi "mai speciali" prieteni ai mei, cred că v-ați dat seama, erau doi copaci. Erau doi meri din curtea bunicii unde am crescut, unul în partea de răsărit a curții,  celălalt în apus... Cel din apus era mai tânăr decât cel din răsărit, așa că avea mai multă putere primăvara când înflorea... Mereu am avut impresia că era în cârdășie cu luna, pentru că mereu se umplea de flori. Ce se umplea, exploda parcă de atâtea flori, în special noaptea. Și când era lună plină... o! și cum arăta explozia asta de flori și cum mirosea în liniștea și-n puterea nopții... Iar eu, o simplă fetiță, simțeam că nu am ochi și suflet îndeajuns să pot lua tot ce îmi era oferit.

Mihaela

Two special friends from my childhood, that were always giving me attention and took care of me. Two trees from the back yard of my grandparents, that were blooming, like an explosion, every spring, offering me all that could be offered.

vineri, 21 octombrie 2011

Ultimul dar...

Toate lucrurile primite de la părinţi ne sunt foarte dragi, indiferent la ce vârstă suntem atunci când le primim. Ferice de cei care primesc astfel de daruri când sunt adulţi şi au încă părinţii alături de ei....
Eram în clasa întâi, cu uniforma  cu şorţulet,  din material supraelastic (oribil, oribil, oribil şi iar oribil....!!!) care era agăţată toată în băncile ce erau ca vai de ele....  Şi atunci tatăl meu mi-a dăruit un set MINUNAT, pix şi stilou. La acea vreme existau numai stilourile acelea chinezeşti cu cerneală (culori închise, vişiniu, negru, petrol...), bune de altfel (am avut unul până la facultate). Dar cel dăruit de tatăl meu nu era ca toate acele stilouri, cum aveau majoritatea copiilor, era ALTFEL. Era argintiu, şi el, şi pixul  ( îmi aduc aminte perfect cum erau, parca le văd acum în fata ochilor...) şi eram tare fericită că sunt ale mele...
A fost ultimul dar pe care mi l-a făcut tatăl meu...


Mihaela


In the first grade, at 7 years, in school, when the uniform was made out of synthetic materials (horible, horible, horible...), my father gave me a present. A pen and a ball point pen, different from all the others that all the children had. Mine was different, it was silver, and I remember it perfectly how happy I was when I received it.
It was the last present that my father made...

marți, 18 octombrie 2011

Papuşa Mădălina

Mădălina. Aşa o chema. Pe cine? Pe una din cele trei păpuşi pe care le-am avut în copilărie...Un nume cu neşansă pentru ea..., biata de ea şi, de ce să nu zic, şi de mine...
Eu am un frate cu 10 ani mai mare, (vă imaginaţi chin pe bietul băiat cu o sora mult mai mică decât el, dar asta în altă povestire...), care la vârsta când eu mă jucam cu păpuşile, adică şi cu cea pe nume Mădălina, el era la adolescenţă şi era îndrăgostit lulea, adică nu exista altcineva pe lume, totul gravita în jurul Mădălinei lui... Da, da, da, fata de care era îndrăgostit, cea care atunci când vorbea cu ea la telefon (exista numai fix) aceesul în casă se sista de la sine; da, prietena lui se numea Mădălina... şi greu de conceput pentru al meu frate că mai poate exista şi altceva pe lumea asta cu numele asta...Biata mea păpuşă, cum să o cheme tot Mădălina, cum să o cert eu pe Mădălina, cum să se audă în casa bunicii noastre (acolo unde am crescut) acest nume pentru o simplă păpuşa....
A avut viaţa grea biata păpuşă, o strigam şi mă jucam cu ea în şoaptă, şi trebuia să o feresc de privirile fratelui meu....A, am uita să vă spun că nu i-am ales eu numele păpuşii Mădălina (doar nu eram nebună, stiam ce însemnă Mădălina...), dar această păpuşă era o păpuşă din categoria celor fabricate la Arad (arădeanca...) care venea cu tot cu numele, era gata botezată, numită, avea la mână un bănuţ de plastic unde era scris numele ei... Deci, nu aveam cum să-i schimb numele atunci când am primit-o...
Păpuşa Mădălina a avut o soartă crudă.... La acea vreme am fost un copil norocos, să am şi cărucior pentru păpuşi... Aşa cum v-am spus am copilărit la bunica mea, la curte... Căruciorul în discuţie, cu păpuşile în el rămânea des în dreptul porţii, care nu era mereu închisă...Şi, într-o zi, nenorocirea s-a produs : Mădălina a DISPARUT, cineva mi-a luat-o din căruî (nu spun mi-a furat-o, pentru că dacă era aşa ar fi dispărut şi căruţul de păpuşi, era unul deosebit, credeţi-mă....), şi am avut, nu atunci pe moment, ci după ceva ani, o bănuială cine ar fi putut să o facă dispărută pe biata păpuşă Mădălina...
Mihaela
Mădălina, the name of a doll Mihaela received when she was a child. The same name as the girl her brother (10 years older) was in love with. How to deal with the same name, that was like a taboo-name in the house? One day the doll will dissapear, no one will know how... just a suspicion.

luni, 17 octombrie 2011

Jucăria perfectă - Lizi

Ana are 11 ani, iar pe Lizi, ursuleţul de pluş din imagine, îl are de 6 ani deja. Nu era nou când l-a primit, dar acesta era farmecul lui Lizi. Pe când avea 5 ani, prietenele Anei au tras-o de lăbuţă pe Lizi, pentru că nu voia să se joace cu ele. Atunci Ana a bandajat-o strâns peste „rană”. Încă se mai cunoaşte urma.
Ana doarme cu Lizi, deşi a fost o perioadă când o abandonase, fiindcă primise păpuşi noi, mai atractive. Dar Lizi rămâne jucăria perfectă, fiindcă e moale, prietenoasă şi poate să doarmă cu ea.


Ana is 11 years old, and she has Lizi since she was 6. Some years ago, Lizi suffered a trauma, when Ana's friends wanted to play with her, and pulled her arm. Lizi was bandaged for some time.
Ana sleeps, still, with Lizi, the perfect toy, as it is soft and friendly.

joi, 13 octombrie 2011

Mihaela de Sf. Mihail şi Gavril

Mihaela. Acesta este numele meu. Şi am noroc că-l am... M-am născut prima din maternitate într-o zi de 8 Noiembrie, adică de Sf. Arhangheli Mihail şi Gavril, buni sfinţi, ca toţi de altfel, şi noroc cu ei că mă cheamă aşa, că altfel... mama mea hotărâse să mă numească, ţineţi-va bine..., cum altfel (în  accepţiunea sa) decât România... Trebuie să clarificăm că mama a fost şi este în toate minţile, numai că şi eu, ca atâţia copii din generaţia mea, am fost unul făcut cu "decretul" (adică nu chiar doriţi ).
Dar, să revenim la dimineaţa acelei zile de 8 noiembrie când am venit pe lume... Pentru că am fost primul copil născut în acea zi, asistentele medicale nici nu au vrut să audă de alte nume decât Gabriela sau Mihaela, aşa că mama a avut  doar 2 opţiuni pentru alegerea numelui meu. Şi cred că Sf. Mihail a luminat-o pe mama mea...

Mihaela

My name is Mihaela, as I was born the first on the 8th of November, that is on the day of the Saints Michael and Gabriel. My mother had to give me this name, even though she would have wanted to call me "Romania", because I was born with the "decree" during communist era, when abortion was ilegal.

sâmbătă, 8 octombrie 2011

Bunica atomică

Pe atunci, frate-meu era încă mic, iar eu încă nu eram. Bunica era încă tânără, încă periculos de vioaie și încă plină de idei.
Andrei era copil cuminte: băiatu' mamei, sau mai degrabă al Mămicii - cealaltă bunică, cu care crescuse și care îl învățase "să nu mintă si să nu fule". Adevărat, nu mințea și nu fura băiatul, însă nici astâmpăr nu avea. Gândăcea, viermuia, se strecura. Uite-l pe Andrei, nu mai e Andrei. Mai era dăruit și cu harul scotocitului prin sertare, prin dulapuri, prin firide - nu ca să ia ceva, Doamne ferește, ci ca să vadă ce e acolo. Simpla idee de cavitate acoperită cu o ușă cu mâner exercita asupra țâncului o usturime cosmică. Pe care o înțeleg, fiindcă am moștenit-o din plin.
Cele mai mari secrete le ascundea însă casa bunicii. Nu cea la care crescuse, acolo nu mai erau taine. Cealaltă. Casa-vagon cu patru camere era un tărâm-labirint, un hățiș de minuni potențiale. Gândăcelul - după ele! Cele zece degetuțe păreau o sută, încleștate pe toate mânerele, strecurate prin toate crăpăturile. Vârful de limbă rozalie scos în colțul gurii a încântare. Ochii căscați de curiozitatea și satisfacția explorării. Trepidația pașilor mărunți pe podelele neumblate. Simptome care bunicii îi produceau un deranjament psihic de proporții. O bâzâială cerebrală insuportabilă. Hotărât lucru, nepoțelul, cu pornirile lui de termită devoratoare de secrete casnice, era o amenințare care trebuia stârpită. Și repede!
Da' ce, numa' frate-meu avea idei crețe? Ba bine că nu! Tendințele extremiste se explicau perfect din punct de vedere genetic. Așa că bunica i-a găsit leacul. L-a pus pe un scaun, cu spatele drept și cu mâinile în poală. S-a așezat și ea pe altul, în fața lui. Și l-a pus să-i spună povești. Da, da, el ei. Nu ea lui. El, ei.
Acum bunica nu mai este. Frate-meu încă stă pe scaun, dar nu mai spune povești. E la un birou, într-o bancă. S-a cumințit. În urmă au rămas niște fotografii cu ei doi. Tot bunica le regizase. Se postaseră lângă o tufă, în curte, drepți ca lumânarea și demni. Ea cu capot înflorat și surâs de poză. Frate-meu cu un trandafir înfipt în mână, ținut pe piept și cu zvâcniri de nedreptate nemărturisite, mocnite, pe care obiectivul aparatului nu a știut să le ghicească.

Anca-Maria Pănoiu

When Anca's brother was still a little boy and Gradma' was still young, both were full of ideas. There was a silent battle between the two. Because Andrei was extremely curious and eager to explore all the drawers and cupboards in the house, while she was apalled at the perspective. So she found the solution. She made him sit on a chair in front of her and tell her stories.
In the meantime, things have changed. Gradma' passed away. Brother is a grown-up. Still sitting on a chair, but not telling stories - he's working in a bank. There are several pictures of them left as a trace of the past times. Of course, they were directed by Grandma'. So they're both pictured while standing straight, fake smiles on their faces, my brother holding a rose in his hand, quiet and still. But trembling with indignation. Which, of course, was not captured in the photo.

marți, 4 octombrie 2011

Păpușa din fereastră

Drumul către gârlă, colbăit și presărat de pietriș, trecea pe lângă o casă lângă care mă opream mereu. Și stăteam. Și stăteam. Și stăteam. Nu că ar fi fost vreo frumusețe - dimpotrivă, era o piesă arhitecturală de o banalitate monumentală. Însă priveliștea comună era pipărată de ceva ce sclipea în geamul de la stradă. Ceva galben, îndantelat și lucios. Era o rochiță. Iar cea care o umplea era păpușa.
Mă nărăviseră părinții. Eram cam răsfățată. Cam deprinsă cu a căpăta tot ceea ce pofteam. Și ca să mi se împlinească o dorință, trebuia doar să deschid gura. E, dar uite că de data asta nu era chip: păpușa era a altui copil. Altă fetiță de bucura de ea, alte mânuțe o mângâiau și îi împleteau cosițele brune. De-asta nici nu am cutezat să bat din picior ca Goe, să bâzâi sau să fac vreo fărâmă de scandal. Însă îmi permiteam deliciul de a mă opri în fiecare seară, la dus și la întors de la gârlă, în fața ferestrei.
Peste câteva zile am împlinit 10 ani. Știu că-mi așteptam cadoul cu emoție și puțin cu teamă, pentru că speram că o să fie o păpușă asemănătoare cu cea din fereastră, chiar dacă nu la fel de frumoasă. Dar mi se strângea inima de frica dezamăgirii că nu, nu o să fie. Tata a apărut sub vie pășind tăcut. Zâmbea larg și ținea ceva la spate. Da, trebuia să fie o păpușă ca aceea. Trebuia. Însă ce a scos din ascunziș m-a făcut să încremenesc pentru câteva secunde lungi. Ca atunci când își răsese barba pentru prima dată de când îl știam, ca să descopăr cu stupoare un chip roz și mătăsos cu care nu eram deprinsă. Nu. Tata nu îmi cumpărase păpușă. Mi-o adusese pe cea din fereastră.

Anca-Maria

P. S. : Pe urmă, când mi-am mai revenit din încremeneală, am aflat epopeea cadoului și deznodământul ușor trist. Partea bună? - Aveam să mă joc după pofta inimii cu păpușa din fereastră. Partea proastă? - O luase numai cu împrumut. Încercase, încercase s-o cumpere. Nu fusese chip. Nu pentru că vreun copil ar fi zbierat la gândul de a se despărți de ea. Dimpotrivă - fetița mult-invidiată era o "mămică" ușor denaturată. Când tata i-a propus gospodinei să-i ofere bani cât pentru trei păpuși, zgâtia cică începuse să țopăie prin curte și să cânte: "Tlei păpusi, îmi ia tlei păpusi!" Dar n-a vrut gospodina - păpușa din fereastră era cadou de la nașa.


On her way to the river, Anca-Maria stopped each evening in front of a house where, in the window, someone had put a beautiful, beautiful doll. Although quite spoiled and used to get everything she wanted,  this time Anca-Maria knew there was no point in making a fuss. The fascinating doll belonged to someone else. Soon after that, on her tenth birthday, Anca expected a similar doll as a present from her parents. Her heart was thumping as her father made his entrance holding something at his back. Then... shock. No. It was not a similar doll. Father had brought her exactly the doll in the window. 
Eventually the splendour turned out to be only a loan, even if Father had struggled to buy it from its owners, offering an extra-extra price. No way, man! The doll was a present from the godmother.

Păpușa interzisă

Ca un vagon era casa bunicilor mei. Capătul unei încăperi dădea într-alta. Și-apoi într-alta. Și-ntr-alta. Și tot așa. Lungă era oricum, însă cum pe atunci eram numai un plod de-o șchioapă, locuința îmi părea un tărâm plin de mistere, un spațiu neexplorat, captivant, în care mai că m-aș fi aventurat, mai că nu. Că cine știe ce se ascundea prin dulapurile cu oglinzi, pe după sobele de teracotă, pe sub mesele acoperite cu franjuri până în pământ?
În fine, că până să sară vreun monstruleț de prin unghere, aveam de trecut de un Cerber insurmontabil și deeeloc închipuit: bunica. Pe atunci era încă în putere - o femeie voinică, cu ochi de vultur pe după ochelarii rotunzi cu ramă groasă și cu gura ca un Kalașnikov. Obsedată de ordine și curățenie, agresată psihic de ideea de deranj. Chiar dacă asta însemna un obiect care sa nu fie perpendicular pe sau paralel cu axele suprafețelor! Clar, o ființă curioasă în vârstă de câțiva ani era pentru ea un pericol grozav. Care nu putea fi combătut decât cu gura!
Însă numai una era chestia care o ardea crâncen pe mica scotocitoare periculoasă. Trăsese ea cu ochiul prin uși crăpate. Aflase astfel că în ultima dintre camerele înșirate, sub un tablou cu o țigancă frumoasă prăvălită lângă un coș cu fructe, pe colț, se află un pat apărat de scoarțe brodate. Pe pat - o cuvertură grea, în culori tari. Peste cuvertură, o pernă rotundă de mătase înflorată. Iar pe pernă... ei bine, pe pernă se află cea mai frumoasă păpușă văzută vreodată! Zărită scurt, într-un regretabil moment de neglijență al bunicii, dar destul de lung încât să o farmece definitiv pe copilă. Mare, înaltă aproape cât împricinata, cu părul lung, de nailon mătăsos, șaten-roșcat, cu ochi de sticlă albaștri, gingași, cu gura frumos desenată. Cu o agrafă prinsă în pieptănătură și cu o rochie diafană, din catifea neagră, înflorată și dantelă crem. Cea mai frumoasă.
Aș fi vrut să mă joc cu ea. Nu i-am zis direct bunicii, parcă mi-era frică. Am avut nevoie de avocatul de tata și, după câteva tatonări pline de tact, mai cu șoșele, mai cu momele, parcă s-a învoit. Pentru câteva minute scurte, păpușa a părăsit sanctuarul ei de scoarțe, cuverturi și răcoare din camera de la drum și a făcut o descindere în curte. Dar nu, nu aveam să mă joc cu ea. Cum adică?! Era de ajuns să mă uit la ea. Uite, o punem așa, frumos, pe un scaun, fata stă pe alt scaun, în fața ei, și se uită la ea. Ia uite ce frumoasă e! 
Greu, greu de tot mi-a dat voie s-o și mângâi. Numai pe cap, ușor, cu grijă. Desprinsă din clopotul ei de sticlă, păpușa arăta ca o Cosânzeană coborâtă din turn. Iar mie mi-era ciudă, și mi-era necaz. Aș fi spălat-o, i-aș fi împletit cozi, aș fi pus-o să vorbească, să cânte, să danseze. De unde! Timpul la vorbitor a expirat. Păpușa s-a întors la locul ei, ca o prințesă în surghiun.
Au trecut mulți ani de-atunci. Între timp, bunica a murit. Nu peste mult s-a dus și bunicul. Acum pot să mă plimb nestingherită prin casa-vagon. Dar e așa de mică, de strâmtă, are doar patru amărâte de încăperi, înșiruite una după alta... În ultima cameră, cea de la drum, sub un tablou de prost-gust, pe un pat cam îngust și cam tare, e o păpușă veche, luată cândva de bunica dintr-o consignație, pe nu-știu-câți lei. Se uită cam fix și are rochița mototolită, îngălbenită. Și parcă altădată era mai mare, ce s-o fi întâmplat cu ea?!

Anca-Maria

When a child, Anca-Maria thought her grandparents' home was a fascinating realm. But hard to explore, because grandma was obsessed with tidiness and apalled by the perspective of some little child venturing in her house. Therefore the sublime doll on the bed in the back-room was not to be touched. Only after tactful persuasion the girl was allowed to sit on a chair in front of it and look at it. But not for long. The doll was to return in her fortress.
Years passed by, grandma and grandpa passed away. Now, Anca-Maria can stroll in the house for as much as she wants. But everything there is so tiny and narrow! In the last room, on the bed, there's and old doll. That's weird - there was a time when she used to be so big and beautiful! What happened to her?

luni, 3 octombrie 2011

Dependență

Nu fumez. Decât pasiv, în holul facultății. Nu beau. Decât vin fiert, iarna, când e ger afară și sunt bulgărită până-n măduva oaselor. Numai că și atunci am o rezistență așa de bună la pseudo-alcoolul din poșircă, încât mă înroșesc, mă împleticesc și mă apucă râsul după două guri. Nu trag pe nas decât picături, la răceală. Iarbă nu servesc nici măcar în salate. Aurolac mai inhalez rar, când mă încumet să-mi pictez unghiile, dar dau pe lângă, le șterg repede și deschid geamul. Nu joc jocuri pe calculator. Nu mă uit în reviste cu porcărele. Însă am o dependență: ouăle de ciocolată.
Nu știu ce demon bălțat e la mijloc, dar sigur îi știu culorile: roșu și alb. Când văd staniolul ăsta în raft, înfășurat pe puzderia de bulgări alungiți în care știu eu bine că se ascund comori peste comori, parcă începe să-mi țiuie în capul pieptului o sirenă de pompieri. E aproape ca îndrăgosteala. Mă mănâncă, mă ustură, îmi târăște pașii către raft, își bate joc de împotrivirile mele raționale, de maturitatea mea spălăcită. Se termină mereu la fel: depun armele și mâna se face greblă, căutând în cofret OUL. Ăla care să mă facă să sar în sus de bucurie și să trag un chițăit din gât când o să-i despic jumătățile de ciocolată cu lapte și gălbenușul de plastic. Oul bun, oul aducător de bucurie. Nu oul impostor, oul nesimțit, oul dezamăgitor care o să mă pricopsească cu a cincea mașină de curse, a treia rachetă, al optulea dinozaur roșu, a șasea cabană de schi, al șaptelea avion oribil. Oul bun, oul de treabă care să ascundă un titirez, un personaj din colecția Happy Students sau un animăluț cu pântecul pufos. Poate chiar oul mirobolant, oul desăvârșit în care să găsesc ARICIUL pe care îl pândesc de luni de zile și care se încăpățânează, căposul, să nu-mi pice. Deși am investit susținut economii și emoții. Deși am cântărit de fiecare dată vreo 3-4 ouă în palmă înainte să cumpăr. Deși mi-a pocnit mereu capul pieptului ca tuciul cu floricele de porumb. Deși m-am ofticat de fiecare dată la gândul că ariciul meu se află în grămada de ouă dintre care eu îl aleg pe cel cu avion. Cine se bagă la schimb?
Ar fi o problemă: am 20 de ani. Și ce dacă? Mă duc să mă dau în leagăn.

Anca-Maria

No sex, no drugs, no rock'n'roll for Anca. No smoking. No weed. But she DOES have an addiction: chocolate eggs, those with a toy inside their halves.
It's like having a crush, like popcorn in one's stomach: there's an instinct leading her to the shelf in the supermarket. And there's a continuous struggle in order to choose the RIGHT egg, not the load with horrilble toys. There's emotion, money and disappointment.
And there's a problem. Anca is 20. But who cares? Let's go swinging!

Ceșka bidimensionala

În Praga erau multe, multe păpuși. Magazinele cu marionete, Matrioșka și figurine atârnate de sfori, de la monștri până la Charlie Chaplin, erau mai dese ca alimentarele. Poate doar prăvăliile cu absinth să le întreacă. Iar cum 19 ani nu aveam decât în acte, odată ajunsă în cetatea de peste Vltava mi-am dorit și eu ceva cu ardoare. Nu, nu absinth. Poate ar fi fost așa dacă vârsta de buletin mi s-ar fi oglindit nițel și în sinapse. În schimb, eu m-am milogit de tata să îmi târguiască o păpușă.
Ba c-a fost ziua mea, ba c-am intrat la facultate, ba că e soare afară... până la urmă s-a învoit. Însă cu hatârul făcut, păpușile parcă nu mai erau la fel de frumoase. Am căutat mult, mult până când, în sfârșit, am găsit-o pe Ceșka.
Magazinul era pitit după un pod, așa că dacă nu m-aș fi aventurat nițel nu aș fi dat niciodată cu ochii de splendoarea aceea de culori: o încăpere imensă, PLINĂ cu jucării, mai ceva ca atelierul lui Moș Crăciun din reclamele ameicănești la băutura aia neagră care înțeapă la limbă. Pernele cu fețe zâmbitoare, jocurile de memorie, figurinele, posterele cu desene din petice - toate erau din pânză, pâslă și alte textile. Jucării moi. Blânde. Cuminți. Pentru o copilăre nevinovată.
Ceșka stătea zâmbitoare, sprijinită de un perete. Nu știu pentru ce am îndrăgit-o pe ea mai mult decât pe sora ei brunetă. Pentru că Ceșka e căruntă. Însă e o babă textilă cu părul de mohair prins în două codițe. Fața o are desenată cu acuarele, are ochi albaștri și o gură rrroșie, mereu zâmbitoare. Chiar și atunci când, în somn, o storcesc de perete și o găsesc dimineața chircită, mototolită, șifonată. Poartă o rochie crem cu flori de câmp albastre și galbene, iar peste mijloc are încins un șorț de pânză, tot galben. Pe dedesubt are chiloți bufanți, iar la gât - guler de dantelă. Seamănă cu o gospodină, tocmai luată de lângă covata cu aluat de frământat.
Are însă și o meteahnă Ceșka asta. Îi lipsește ceva. Cine a înseilat-o, cine a cusut-o, a cam uitat să-i dea volum, așa că gospodina cehoaică arată ca și cum tocmai ar fi fost călcată de tramvai: e turtită.
"Mă, da' Ceșka asta a ta e ușor bidimensională", zice colega de cameră în sesiune, când ne munceam ba cu conflictele politice din secolul al XIX-lea, ba cu teorii ale consumului de mass-media. Am râs juma' de oră.

Anca-Maria

Ceșka is a doll which Anca-Maria bought in a trip to Prague, from a beautiful, colourful toy shop where all the merchandise was made out of cloth. She is rather pretty, even with her grey hair tied in two pigtails. With her flower-power dress and yellow apron, with her  smiling red-painted mouth even when she is rumpled during Anca's sleep, she resembles a housemaid. Only one thing is wrong with Ceșka: she is rather flattened. As if bidimensional.

joi, 29 septembrie 2011

Spaima lui frate-meu

Chiar dacă fratello e mai mare ca mine cu 14 ani şi ceva, a fost şi el odată, demult, un gândac de doi ani jumate. Asta era pe vremea lui Ceaşcă Preaînţeleptul, când, din pricina măsurilor de austeritate, jucăriile, la fel ca şi zahărul, uleiul, untul, carnea, săpunul, totul, se găseau foarte greu, numai cu pile şi relaţii. Iar cele chinezeşti - adevărate bijuterii - şi mai şi!
Dar numai un băiat au mama şi tata (hm, deocamdată - ce ştiau ei ce-i aşteaptă!), aşa că s-au strofocat, s-au dat în cap şi peste cap, au atins pe ici, pe colo şi i-au luat odorului o minunăţie de jucărie "Made in China": un elefant de pâslă gri, pe care călărea o maimuţă, tot de pâslă, învelită în puf maro. Jucăria avea o cheie pe care dacă o învârteai, elefantul mergea, iar maimuţa începea să învârtă deasupra capului un bici. Delicios! Numai că a avut aceeaşi soartă ca şi cele douăsprezece cutii de lapte praf obţinute mai an cu chiu, cu vai, care, nefiind pe placul copilului, au sfârşit în troaca lui Ghiţă. Prâslea, departe de a fi încântat de noua achiziţie, era de-a dreptul... îngrozit. Terifiat. Hăituit. Mecanica fină pusă la bătaie în zămislirea ingenioasei jucării stârnea zbateri şi urlete neostoite. Rodul străduinţei iubitorilor părinţi îl speria atât de tare, încât... încât mi-ar fi plăcut să fiu acolo!
Cel ce peste ani avea să devină distrugătorul jucăriilor surioarei lui, manifesta încă din pruncie înclinaţii sadice, patogene asupra feluritelor mecanisme şi îmbinări de piese. Aşa îi plăcea să scormonească, să desfacă, să scoată, să demonteze, încât părinţii credeau c-o să facă din el mare inginer. De unde, a ajuns un amărât de doctor în istorie! Însă la doi ani jumate încă avea înclinaţii realiste, aşa că nu scăpa de curiozitatea lui machiavelică nici măcar televizorul pe lângă care trecea de fiecare dată când intra sau ieşea din cameră. Butoanele smulse ca butoanele smulse, dar ce te faci că putea să-l strice de tot! Pe urmă alte pile, alte relaţii...
Însă frate-meu n-a fost primul sadic din familie. Aplecările lui se explică genetic într-un mod clarissim: bunica încă îl întrecea. A luat maimuţa-călare-pe-elefant-pocnitoare-din-bici şi a pus-o... pe televizor! Şi uite-aşa s-a găsit ac şi pentru cojocul lui frate-meu, care o vreme a trecut în fugă înspăimântată pe lângă atracţia principală. Ha!

Anca-Maria

Long, long ago, when Anca-Maria's elder brother was a two-year-old boy, the communist era's restrictions made it extremely hard for the people to find toys for their children. Nevertheless, Andrei's parents struggled and eventually managed to buy him something very special, a made-in-China toy: it was a fluffy, brown monkey, riding a fluffy, grey elephant. When turning round a key, the elephant moved and the monkey swirled a leather whip above its head. But far from being grateful for his parents' efforts, the kid was horrified by the new toy. And because his curious temper endangered all the devices in the house, including the TV set, Andrei's grandmother had a terrific, but still... sadistic idea: she put the toy on the gadget, so that the toddler went by very quickly, in terror. This way, the peril was kept away from the TV set from some time. If only his little sister had been there, just to enjoy the sight...!

Hilde cea putrezită şi împuţită

I-am zis Hilde pentru că o primisem în dar de la o nemţoaică, dimpreună cu o ciocolată maaare, mare de tot, cum nu mai văzusem eu niciodată în viaţa mea de câţiva ani. După ce dulcele s-a isprăvit, atenţia mi s-a îndreptat asupra păpuşii cu corp de pânză umplut cu vată, cu cap, mâini şi picioare de plastic. Purta o rochie movulie cu buline albe şi era foarte drăgălaşă. Dar asta n-a contat prea mult pentru mine. Textila a zburat rapid de pe ea, pentru că eram în acea fază a copilăriei când, întrebată ce vreau să mă fac când o să fiu mare, răspundeam trâmbiţat: "Doctoriiiţă!" Prin urmare, mă pregăteam cu destoinicie pentru viitoarea profesie. Aveam truse de jucărie cu stetoscop şi tot tacâmul, ba chiar şi nişte seringi adevărate, rămase de la virozele familiei. Trunchiul moale, absorbant al lui Hilde mi s-a părut numai bun ca să înfig ustensila şi să pompez cu nădejde în biaţa păpuşă litri, litri de apă.
Nu s-a vindecat doar cu injecţii. Într-o zi am rămas fără ace de seringă, aşa că, dintr-o pornire sadică, am înfipt în ea un ac de cusut. Care s-a dus cu totul înăuntru şi s-a pierdut în vată, aşa încât Hilde a avut nevoie de o intervenţie chirurgicală urgentă, ca nu cumva copilu', jucându-se cu ea, să se înţepe. A fost resuscitată şi cusută pe abdomen cu aţă galbenă, ca după autopsie, ca să nu-şi verse măruntaiele bumbăcoase.
Pe urmă n-a mai fost bună de joacă. Oricum se împuţise de la atâta apă. Eu n-am ajuns doctoriţă - mă chinui să devin o amărâtă de gazetăreasă - iar Hilde a putrezit.

Anca-Maria Pănoiu

The doll was called Hilde because it had been a gift from a German woman, together with a big, big bar of chocolate. It had a plastic face, plastic arms and legs, but a cotton tummy. It was very pretty in its purple-and-white dress, but this did not impress Anca-Maria much. At that age she wanted to become a doctor, therefore she found it sensible to practice the future profession from an early age. Hilde's soft tummy seemed the perfect place for injections, so it was there where unmeasurable quantities of water ended up. But even more awful things were to come for Hilde. Once, Anca-Maria used a sewing needle for the injections, which soon got caught into the doll's stomach, so it needed to be operated on, in order to avoid the child getting injured. After that it was sewed with yellow thread all over her tummy, like dead people. The child lost her interest in it. Anyway, she stunk awfully. Anca-Maria is not a doctor - she's now struggling to turn into a poor journalist - and Hilde got rotten.

Lilache

Ăsta chiar a fost o jucărie misterioasă. Chiar după îndelungi săpături în vremurile imemoriale de acum 20 de ani, nimeni dintre mai vârstnicii familiei nu prea mai ştie cum ne-am pricopsit cu el. Singurul detaliu genealogic al lui Lilache e că a existat dinaintea mea. Însă dac-ar fi s-o iau etimologic, traseul numelui ales pentru iepurele mare de lână are unele sincope: Iepurilă... Rilă... Lilă... Lilache...?
Capul şi labele albe i se îngălbeniseră repede. Era uşor antropomorfizat, cu bluză bleumarin şi pantaloni roşii, dar urechile tot îi atârnau blege peste faţă. Însă ce m-a fascinat mereu la Lilache fost ochiul - da, ochiul, pentru că eu nu l-am pomenit cu amândoi. Peste un petic oval de piele neagră era cusut un nasture sclipicios - asta îi dădea un aer pişicher, de pirat şmecher. Dar şi o umbră de tristeţe.
Cine ştie prin ce ladă zace acum. Cine ştie dacă Lilache mai are încă şi celălalt ochi...

Anca-Maria Pănoiu

Lilache was Anca-Maria's wool-rabbit. No one in the family remembers its origins, but it was certainly older than her. It was rather big, with a white head and white paws, which soon turned yellow. It seemed slightly human is its red trousers and blue blouse, but its ears still hung flabby over its face. What indeed fascinated Anca about Lilache was its single eye - because she had never seen the other, lost before her birth. The eye was a button sewed over an oval piece of black leather. This gave it the funny face of a pirate, but also the air of a sad person.
Nowadays, no one knows in which box Lilache lies, forgotten. No one knows if it still keeps its single eye...

Laluca

De fapt, era Raluca. Dar la performanţele fonetice de la câţiva anişori, pocisem biata păpuşă pe care tata i-o cumpărase în dar mamei, înainte de căsătorie. A fost o vreme şi cu galanterii de-astea: o păpuşă de plastic mare, poate mai mult de jumătate de metru (greu de spus - la vremea aia mi se părea un gigant, un mastodont; dar şi prin iarba necosită mă pierdeam ca printr-o pădure...), cu părul lung, buclat şi brunet şi, probabil, îmbrăcată într-o rochie frumoasă.
...probabil, pentru că poceala cea mai rea nu i s-a tras de la mine. Nu că i-a făcut rochia dispărută şi din pricina asta Laluca zăcea ruşinată după uşa dormitorului - la urma urmei, n-aş fi abandonat-o eu pentru atâta lucru. Dar frate-meu, veşnicul şi rânjitul "decorator" al jucăriilor mele favorite, o machiase puterrrnic pe Laluca în jurul ochilor, cu carioca mov, verde, neagră, maro... Eu o numisem după fiica unor prieteni de familie care la vremea respectivă mi se părea frumoasă ca o zână, prin urmare păpuşa ar fi trebuit să fie un odor pentru mine. În loc de asta, după împodobelile fraterne, semăna izbitor cu vrăjitoarea din Albă-ca-Zăpada. Şi Laluca s-a pierdut.
Peste ani (dar nu destui încât să cresc la minte), am căutat zadarnic o păpuşă care să-i semene. Nimeni nu era la fel de frumoasă, de mare, de brunetă, de aşa-şi-pe-dincolo precum Laluca. Iar frate-meu... mi-a făcut bucăţi şi vreo două scăunele de plastic! Am bocit straşnic după ele!

Anca-Maria Pănoiu

Laluca was a big, beautiful doll which Anca-Maria's father had offered as a  wedding gift to her mother. The little girl could not pronounce the doll's real name - Raluca - but she adored it, because it seemed to her very similar to an acquaintance whom, at that age, she kind of worshiped. But Anca's elder brother was the 'decorator' of her favourite toys, so, apart from taking off its beautiful dress, he once grabbed it and painted its face all over. So that it now resembled not that fairy-acquaintance, but the witch from Disney's Snow-White. It finally got lost. Years after that, Anca-Maria sought another doll, but no one was as beautiful as her dear Laluca. And her brother had also destroyed two little plastic chairs! Anca-Maria mourned them a lot!

Tâmpiţica

Toată pruncia mea, mama a fost vinovată pentru numele ţăcănite ale jucăriilor mele. Dar Tâmpiţica şi-o merita cu vârf şi îndesat! Nu că slobozise vreo perlă la viaţa ei, era doar o amărâtă de păpuşă de cârpă, umplută cu vată, cu cap şi palme de cauciuc. Dar cine o plămădise pesemne că ori îşi râsese de ea, ori suferea de reale turbulenţe. Pentru că Tâmpiţica avea o figură magistrală! Probabil că aşa o să arate botoxatele din tabloide pe la 50 de ani.
O primisem în dar de la aşa-numitul "Cornel-nenea", un... nene care îmi făcea masaj la picioruşele care ieşiseră cam prost la socoteala genetică. Îl simpatizam, probabil de-aia nu m-am ţinut departe de ea, cum am făcut cu alte jucării urâte. Dimpotrivă. M-am jucat atât de mult cu Tâmpiţica, încât pletele negre de plastic s-au încâlcit până au ajuns o rasta, un conci de Amy Winehouse. Bluza roşie şi salopeta albastră cu dungi albe, care îi dădeau un uşor iz de Chucky, s-au murdărit. Nu ştiu dacă a fost spălată sau nu, dar până la urmă, Tâmpiţica a intrat în putrefacţie. Colac peste pupăză, ca să mai îndrepte o ţâră natura care nu fusese prea darnică cu ea, frate-meu a înfipt o mână în pletele Tâmpiţichii, alta în cutia de carioci şi dă-i la buze, dă-i la ochi!
Dacă n-ar fi fost vreo cârpă rătăcită prin cine-ştie ce ungher, probabil că Tâmpiţica ar fi fost bună azi de primele pagini ale tabloidelor. Deşi... prea sexy nu era.

Anca-Maria Pănoiu

Tâmpiţica (Little-Stupid) was a doll called like that by Anca-Maria's mother not because she had ever given proof of her stupidity - eventually, she was nothing but a cotton doll with a rubber face. But she had such facial features that she could easily resemble the naked girls in the tabloids later on, when in their fifties. She had been a gift from a family friend that used to massage the little girl's ill feet. She liked him a lot, so this is probably why she didn't abandon the ugly doll, as she had done with other similar toys. In fact, she played with her so much that she ended up with her plastic hair done in a rasta and her red and white and blue clothes (which gave her a slight resemblance to Chucky) dirty. Finally she got rotten and above all that, Anca's brother painted her face all over. If she hadn't been long lost nowadays, maybe she would have been suitable for those tabloids. Even if she had never been exactly the sexy type.

Oribilică

Numele i-l dăduse mama, de-a dreptul oripilată de păpuşa de plastic care imita întocmai trăsăturile unui nou-născut, de la dimensiuni până la cutuliţe. Burtă bombată. Riduri. Pleoape de broscoi. Degeţele crăcănate. Poziţie cu tendinţe de fetus. Uşoare tumefieri. Chiar şi ruşinică de băieţel. Parc-ar fi fost viu şi tocmai i se dăduse eject. La vreo 3 ani habar n-aveam eu ce şi cum, aşa că, pentru mine, el era doar "Olibilică" - un păpuşoi mare, urât, ciufulit, încruntat şi duhnind a cauciuc.
Era copil de pripas Oribilică. Deşi condamnat prin fabricaţie la pruncie veşnică, pare-se că trăise şi văzuse multe. Avea o obârşie incertă, fusese primit "de la ajutoare" de cineva din familie care pesemne că nu-l iubise, aşa că dăduse mai departe răţuşca cea urâtă. 
Însă întocmai ca personajul cu pricina, soarta lui Oribilică avea să fie una deosebită. De jucat, nu m-am jucat eu prea mult cu el. Dar când am mai crescut şi am făcut la şcoală o piesă de teatru despre Naşterea Domnului, am avut nevoie de un prunc Iisus care să nu zbiere prea tare pe scenă. Aşa că l-am adus pe Oribilică. Ce dacă era urât cu crăci? Înfofolit în pătura albă, moale, nu i se vedea decât nasul - nimeni n-avea să se prindă...
Nici nu mai ştiu pe unde zace acum, după 10 ani, prăfuit, însă tot bebeluş.

Anca-Maria Pănoiu

Oribilică (let's translate it by "Awfulicious", though this is far from being as funny as in Romanian) was a baby-doll made out of rubber, which had the same features as a new-born child. The ugly ones, which was the reason of his calling like that by little Anca-Maria's mother. Its ugliness and smell of rubber kept the child away from the toy, therefore it lead quite an abandoned life. But its glory was to raise later on, when he was needed at Anca's school, to play the part of a quiet baby-Jesus in a drama piece about The First Christmas. It's ugliness did not matter then, as it was well covered in a white, soft blanket. So no one was to notice.
But no one knows know where Awfulicious lies. Abandoned, covered in dust, 10 years older, but still a baby.

Vasilică cel chiţăitor

M-au strigat ai mei Vasilică vreo nouă luni, cât am făcut bâldâbâc prin burta mamei. Pe urmă am ieşit la lumină şi m-am dovedit cât se poate de feminină, aşa că numele intrauterin a fost moştenit de prima mea jucărie.
Cred că dumneaei mai bătrână ca mine. Sau, cel puţin, plasticul verzui-rozaliu era turnat în formă de clovn în epoca "bâldâbâcului" subsemnatei. Cert e că destinele ni s-au încrucişat iremediabil graţie unor ruşi care făceau bişniţă cu de toate în oraşul nostru, după Revoluţie. Da, Vasilică e o jucărie de cauciuc verzui, cu mutră de clovn, luată "de la ruşi".
Şi ca orice jucărie de cauciuc care ţine la prestanţă, are la dorsală o crăpătură prin care aerul intră şi iese, aşa că personajul, strâns între degete, slobozeşte un urlet asurzitor, o chiţăială iritantă, un strigăt năucitor.
Cum să nu. Mie, în etatea respectabilă de 2 luni, îmi plăcea la nebunie! Lui frate-meu, care, cu 14 ani şi 4 luni mai bătrân, avea totuşi cam tot atâta minte ca sor'sa, îi plăcea că-mi plăcea mie. Prin urmare, mi-l chiţăia în nas zi-lumină şi se înfrupta din deliciul mutrei mele de bebeluş satisfăcut cu gingii rânjite. Mama însă - după noi: "Andrei, termină!", "Andrei, taci!", "Andrei, lasă-l!", "Andrei, şşşt!!!" Exasperare. Dureri de cap. Algocalmine. Nu răsufla decât atunci când frate-meu, plictisit de atâta mulţumire din partea mea, găsea de cuviinţă să mă mai şi necăjească şi-mi storcea lămâie în gură, de şi acum mi se face gura pungă. Atunci nu mai chiţăia Vasilică. Orăcăiam eu. Gama de bruiaje a mamei era, prin urmare, variată.
Cum de-a scăpat Vasilică de furia ei? Ei bine, pesemne pentru că a fost prima jucărie şi a vrut să aibă o amintire de pe urma migrenelor timpurii. Mai bine pierea eroic, de foc, de cuţit sau de mucegai, ca atâtea alte jucării. În loc de gloria meritată, Vasilică are parte acum de o senectute însingurată. Stă pe întuneric, printre sticle de coniac, whisky şi votcă, în bar. Nu mai chiţăie.

Anca-Maria Pănoiu

Vasilică was Anca-Maria's first toy, when she was a baby. It was a green-and-pink rubber-clown which, due to a crack at the bottom, let out a very funny, but strong yell when being pressed on its tummy. The baby and her 14-year-old brother were elated by the sound, but to their mother it gave awful headaches, so that she begged them to stop all day long, craving for a little silence. Anca-Maria's brother did stop from time to time, but only to have fun in another noisy way: he poured lemon juice into the baby's mouth. This meant loud cries and, still, headaches for the mother. Vasilică got away with her anger only because it was the first toy, therefore it was kept as a memory. But it had better died in a glorious way, together with many other toys, instead of leading now a sad, lonesome agedness. Now, he yells no more.

Un dar pe nume Daria. Şi totuşi...

Fac şi eu parte din rândul celor pe care trebuia să-i cheme cumva, pentru ca până la urmă să dea cu subsemnatul în cu totul alt fel.
Când frate-meu avea vreo 14 ani, când ai mei se pregăteau deja de schimbarea prefixului (cu 4!), în fine, când nimeni nu se mai aştepta... m-am brodit şi eu prin vieţile lor: un boţ de carne mult-dorit, dar mult-întârziat. M-au primit ca pe un dar, iar chestia asta avea să-şi pună patalamaua şi pe numele meu.
Credeau ei. N-a fost chip. Bunică-mea după tată, o figură cutezătoare şi guralivă, obişnuită să facă scandal dacă nu i se făcea pe plac, a intervenit implacabil: "Ce? Daria? Ce nume-i ăsta? Pă cine mai cheamă aşa? Ia uite! Stricaţi fata!"
Până să strice fata, se strica mama la burtă de atâta fiere. Inimă bună însă, şi-a înăbuşit scrâşnelile, şi-a stăpânit spumele, şi-a înghiţit indignarea. Şi cum numele din viaţa intrauterină nu puteau să mi-l păstreze, pentru că era Vasilică, iar eu mă nimerisem fată, era totuşi musai să-mi găsească unul. Şi repede, că mă ceream legalizată, creştinată, intrată-n rându' lumii.
Pe-ailaltă bunică o chema Maria. Nume frumos, mare sfântă... E bun. Da' parcă prea e golaş aşa, de unul singur. Păi... de obicei, cu Maria merge Ana: Ana-Maria. Pe multă lume cheamă aşa. Prea multă lume, după gustul mamei, care poftea la ceva mai cu moţ pentru nimicura ei proaspăt odrăslită. Aşa că l-a mai pricopsit cu un "c". Şi nu, nu mă cheamă Cana-Maria, ci Anca-Maria.
Târziu, când am aflat povestea, am scrâşnit şi eu de ciudă. Îmi plăcea Daria. Mi-a părut rău că n-am putut să mă revolt, ca o amazoană în scutece, să-mi impun voinţa în faţa bunicii autoritariste. În loc de asta, gâgâiam şi viermuiam liniştită în puf. Ce ştiam eu ce pun ăştia mari la cale? Lasă, nu-i bai... pe fii-mea o s-o cheme Daria. Sau... depinde de soacră!

Anca-Maria Pănoiu

Anca-Maria's name should have been Daria, because her parents considered her a gift (the Romanian word for 'gift' is 'dar') being borne late, 14 years after her brother. But soon after her birth, the grandmother was definitely apallaed by the fact that the name was quite uncommon, so the parents, in order to avoid fights in the family (the grandmother was quite a tough character), had to rethink this particular aspect. And because the mother had a taste precisely for uncommon things, added a "c" to the beautiful, but rather ordinary name "Ana-Maria", so that the baby girl was finally called Anca-Maria. She is now sad because of not being called Daria, but she is planning to do so with her first-born. Or, at least, this depends on her future and still unknown mother-in-law...

joi, 22 septembrie 2011

Numele meu - de la cămaşă apretată cu guler alb.

Izabela este numele meu şi a fost ales de mama.
Izabela era numele unei colege de liceu care purta camaşa de la uniforma de liceu, apretată, calcată impecabil şi cu guler brodat.
Nimic interesant până aici, dar mama mea venea la liceu de la sat; oraşul o fascina, dar o şi inhiba.
Colega ei, Izabela era din oraş, stătea într-o casă care mirosea mereu frumos, iar o camaşă călcată şi apretată era ceva miraculos pentru o fetiţa de la ţară.
La 19 ani distanţa, mama spunea că marele zid chinezesc a uimit-o în aceeaşi proporţie cum a uimit-o cămaşa impecabilă a colegei ei, atunci când ea avea 14 ani şi intra timidă pe poarta celui mai bun liceu din oraş.
Şi-a dorit o fetiţă căreia să-i dea numele acestei fete, să înveţe carte multă ca să ajungă într-o casă cu miros plăcut în care să apreteze rochiţe şi guleraşe brodate chiar de ea.
Ceea ce s-a şi întâmplat. Mă cheamă Izabela; numele meu vine de la o cămaşă apretată cu guler alb.
Izabela Negoescu

Izabela, as the girl that my mother saw when she came to the highscool in the city, when she was 14. A girl who always had a clean starchy shirt, with a white collar, as my mother had never seen before.My name is Izabela.  My name comes from a clean shirt with white collar.

miercuri, 21 septembrie 2011

Sărbătoarea cea mai apropiată

Să vă povestesc cum a fost ales numele meu:
Pe mine trebuia să mă cheme Iulian, după numele naşei, doar că a intervenit ceva pe parcurs. În momentul în care tatăl meu a plecat să sărbătorească cu naşul că are un băiat, naşul a stat şi s-a gândit dacă Iulian este un nume de sfânt. Cică s-ar sărbători de Sf. Ilie, dar lucrul ăsta nu a fost chiar aşa de convingător pentru el. Aşa că s-a hotărât ca primul sfânt mare de la data mea de naştere să-mi fie tutore. Eu sunt născut pe data de 9 mai şi în imediata apropiere este sărbătoarea Sf. Constantin şi Elena. Şi uite aşa mi-a fost ales numele. Mă mândresc cu numele meu şi de felul cum a fost ales.
Constantin
Constantin's name should have been Iulian, but something interfered... As he was born on 9th of May, his God-father decided to name him after the first important saint that will follow his birthday. And it was the feast of St. Constantine and Hellen.

marți, 20 septembrie 2011

Memoria bunicului Ionel in numele Ioanei

Pana acum 26 de ani, bunicul meu, Ionel era unul dintre cei mai iubiți oameni de pe planetă. Casa lui și a bunicii mele era mereu deschisă și plina de mulți prieteni, unii dintre ei ajungând să îmi fie și mie astăzi familie, nași, sfătuitori, oameni pe care mereu mă pot baza. El la rândul lui a fost un bun prieten, tată sau socru și pot spune că este singurul om despre care nu am avut vreodată un cuvânt negativ. După nunta părinților mei, amândoi la vremea aceea studenți, toată familia a aflat despre boala lui - cancer la plămâni. Fumatul fusese într-adevăr una dintre marile plăceri ale sale, plăcere pe care nu a abandonat-o nici în ultimele sale clipe. În lunile următoare, bunicul s-a scurs repede. A lăsat-o  în urmă pe bunica, văduvă la 47 de ani, pe mama și tata, proaspăt căsătoriți și pe toți prietenii care au stat lângă el fără oprire până la momentul îngropării. Bunica spune și acum că atunci i s-a răscolit inima și lumea.

Peste un an, m-am născut eu. Într-o zi apropiată de ziua bunicului meu, când am fost primită de cea mai nerăbdătoare, calda și iubită familie. M-au numit Ioana în memoria bunicului, unul dintre cei mai de seama oameni de pe faţa pământului. 

Ioana Toma

Ioana's name continues the memory of her grandfather, one of the most kindest and loved people. He died of lung cancer one year before Ioana was born.

duminică, 11 septembrie 2011

Mingea de fotbal


Ca băiat „copilărit” în mare parte în spatele blocului bucureştean la începutul anilor `90, copilăria nu este legată atât de jucărie, cât de joc, mai ales de cel cu mingea. Jocul nu costa bani, pentru joc nu trebuia să te rogi de părinţi trei luni ca să adune bani să îţi cumpere de Crăciun o copie bleagă a vreunei figurine văzute pe Cartoon Network. Jocul era gratis (mingea de vinilin peticită, vulcanizată sau lipită nu costa aproape nimic), era al tuturor (nu trebuia împrumutat, schimbat şi nu risca să îţi fie furat) şi, cel mai important, era accesibil de dimineaţă până seara.
Fascinantă până în ziua de azi mi se pare incredibila creativitate pe care noi, copiii, o aveam în folosirea spaţiului neprietenos dintre blocuri pentru a ne juca şi a inventa jocuri noi. Practic, orice loc era bun pentru fotbal, la mălai, centrări, degajări, „douăşuna”, mămăliga, tenis cu piciorul, victoria, ciocolata şi multe altele; parcarea blocului (mult mai goală şi mai prietenoasă cu jocul copiilor din acest motiv), terenul viran dintre clădiri (un şantier pe care revoluţia l-a oprit la stadiul incipient) pe care driblam „fier-betoanele”, bucăţile de moloz şi alte rămăşiţe ale fostei lucrări, leagănele de fier sau bătătorul de covoare pe care îl revendicam la concurenţă cu gospodinele cartierului, toate erau folosite la potenţial maxim pentru ca noi să îi imităm pe Hagi, Popescu sau Petrescu. Iar când recuzita era ocupată de „ăia mari” sau gospodine nu avea nici o problemă să o creăm, trasând terenuri cu cretă din BCA, folosind ghiozdane pe post de porţi sau pietre pentru a delimita spaţiile. Pe lângă obiecte, garderoba avea o imensă importanţă în acele momente; nu concepeam să ies la fotbal fără tricoul galben pe care era scris cu pixul „HAGI 10”. Tricoul era aproape fetişizat şi, în mintea mea, mă făcea să arăt precum jucătorii divinizaţi văzuţi în `94 la televizor.
Fără prea multe jucării sau alte tipuri de jocuri, mare parte a copilăriei mele din zona Căii 13 Septembrie s-a învârtit în jurul acestui obiect-simbol: mingea de fotbal.

Andrei Mihail

The childhood in a neighborhood in the big city of Bucharest in the 1990s was marked by the games with the ball. All the neighborhood was transformed in a playground, where children played with the ball the classical game of football, but also all the other games (sometimes invented by themselves) that use a ball.